Promovarea portului popular şi a iei

În societatea în care trăim, ca urmare a înţelegerii în sens peiorativ a tradiţiei şi al portului popular, dar mai ales în acest secol al vitezei şi al presiunilor care ni se fac pentru introducerea şi acceptarea, în societatea românească, a unor valori care nu o definesc, s-a ajuns la deteriorarea acestora, la înnoirea forţată cu anumite valori, care nu se pot numi identitare, întrucat nu au de a face cu valorile comunităţii româneşti. Să fim moderni mutilând portul popular pentru ca sa părem trendy, ba mai mult să folosim ia româneasca simbol al spiritualităţii româneşti în combinaţii precum pantalonii, unele folosind chiar pantalonii scurţi mi se pare alarmant şi absurd sa te numeşti promovator al valorilor care ne definesc ca şi popor. Dacă tot dorim să promovăm ceva să o facem cu bun simţ si rafinament păstrăndu-ne feminitatea asortând ia cu o fustă, deoarece ia românescă este plină de graţie dar în acelaşi timp şi de seriozitate, ea confera corpului o frumuseţe spirituală şi exteriorizează frumuseţea sufletului persoanei care o poarta!
„Femeia anilor trecuţi, prinsă încă în datele tradiţiei, îşi găsea liniştea şi împlinirea în căsătorie şi maternitate. Supusă unor condiţii de stabilitate şi virtute, ea cunoştea dragostea şi jertfa până în limitele creaţiei spirituale; ea nu cunoştea setea de aventură. Femeia modernă, atrasă de mirajul unei vieţi de larg tumult, încearcă să aibă iniţiativa unui destin propriu. Dar, respingând dragostea conjugală şi maternitatea ca pe nişte forme ale unei vieţi de mult perimate, a alunecat pe cel mai instabil teren, acela al frivolităţii şi apetitului. Făcând figură de om liber, femeia de azi apare ca o flotantă a celei mai triste şi dureroase condiţii, dincolo de structura şi vocaţia ei. Contrar unor vechi tradiţii, prin care femeia aducea vieţii noastre morale şi sociale multă stabilitate, în lumea contemporană femeia aduce acestei vieţi o notă de labilitate psihică şi frivolitate. Viaţa ei sufletească e prea mult angajată în senzaţie şi plăcere şi prea ruptă de o activitate a spiritului, unde în trecut ea a excelat“ (Ernest Bernea, 2010, „Meditaţii filosofice“, p. 28, 55-56).
Se cuvine să abordăm cu toata seriozitatea problema păstrării valorilor identitare, mai ales în aceasta perioadă de tranziţie, când în societatea tradiţională românească se simte tot mai mult mişcarea către masculinizarea femeilor care doresc să devină superioare bărbatului purtând pantalonii care le face să îşi piardă graţia si feminitatea. Trebuie să avem grijă de tot ce ne defineşte ca şi popor pentru a nu ne pierde identitatea şi patrimoniul viu. Portul popular trebuie păstrat exact aşa cum l-am primit de la stramoşii noştri!

Ia românească

Factorii care fac o ie românească să fie remarcabilă sunt :

- originalitate;

- autenticitatea;

- valoarea sa care dăinuie de mii de ani;

- fineţea broderiei;

- eleganţa liniei;

- armonia proporţiilor;

- rafinamentul paletei cromatice precum şi varietatea ornamentelor.

 Ia tradiţională, simbol autentic al culturii româneşti a fost purtată de Regina Maria. Anume ea a fost cea care a apreciat expresivitatea acestei bluze!

Costumul popular românesc este o exteriorizare a frumuseţii sufletului şi vine să accentueze bucuria vieţii! El este distinct de al altor popoare, prin nespusa lui bogăţie şi prin subtila armonie.

Drumul cânepii

Încă din cele mai vechi timpuri, cânepa a fost o plantă tradiţională a românilor obţinându-se producţii record pe teritoriul ţării noastre.

Cultura cânepii a fost înlesnită de sciţi începând cu secolul VII Î.Hr. Herodot menţionează îndeletnicirea femeilor dace în realizarea de îmbrăcăminte şi decoraţiuni în gospodărie. Dacii au folosit cânepa şi la vindecarea rănilor şi arsurilor cu cataplasma din inflorescenţă.
Tradiţia cultivării şi prelucrării cânepii în sistem gospodaresc s-a menţinut în Agrieş până în zilele noastre. Cânepa era cea mai importantă dintre plantele textile cultivate, deoarece constituia materialul de baza a “stofelor” din care se confecţiona îmbracamintea şi nu numai a fost pusă în acest an pe hotarul învăţătoarei Floarea Pop, care zilele acestea împreună cu femeile din sat au adunat cânepa de vară, urmând a fi acelaşi procedeu cu cea de toamnă. Fetele de măritat moşteneau de la părinţi, în vremurile trecute, 100 mp teren pentru cultivarea cânepii şi toate uneltele necesare prelucrării: război de ţesut, urzoi, bobine, fus, pieptene, hecela şi meliţă. De la cultivarea si pâna la tesutul cânepii era nevoie de multa munca si timp. Samânta de cânepa se semăna în luna mai pe un teren întins, care a fost pregătit încă din toamnă: arat şi fertilizat cu îngrăşăminte naturale (gunoi de pasăre de curte). După semanat se grapă cu o grapă de forma dreptunghiulară de 1,5 mp cu patru rânduri de dinţi. La şezătoarea organizată în acest timp, fetele trebuiau să sară cât mai sus pentru ca şi cânepa să crească cât mai înaltă. În luna iulie răsăreau două feluri de cânepă: una cu flori şi una cu seminţe. Diferenţa dintre acestea este: cânepa cu flori este mai scundă ca cea cu seminţe şi cu tulpina mai subţire. Cânepa cu flori se smulgea din pământ mai devreme, cea cu seminţe doar în septembrie.
Cânepa cu flori se strângea în iulie, când deja era coaptă, avea culoarea galbenă şi florile se scuturau. Cânepa cu flori se alege fir cu fir dintre cânepa cu seminţe şi se plesneşte de pământ pentru a scutura pamântul lipit de rădăcină. Se smulge din pamânt fir cu fir şi nu se seceră pentru a nu fi pierdere la fire. Se strâng câte şase palme de cânepa, care se legau în snopuri, cu capul în jos să se usuce mai uşor, după care se leagă câte 5-6 snopuri la un loc. Femeile treierau cânepa cu seminţe. Treieratul era o muncă grea pentru femei; acestea lucrau una lânga alta cu mare atenţie şi repede. Pentru a sufla pleava dintre seminţe, deschideau uşa şurii facând curent de aer. Seminţele erau puse în saci şi anul următor semănate. Firele de cânepa cu seminţe rămase după treierat, se prelucrau în mod asemănător ca şi firele de cânepa cu flori. Aceste fire erau mai groase iar culoarea lor, mai verzuie. De acasă, cânepa se transporta cu căruţa la lacurile amenajate pentru înmuiat (topit) şi spălat. Cânepa se ţinea în loc 2-3 săptămâni, între timp femeile mai ieşeau la lac să verifice, dacă nu a fost furată cânepa sau pietrele de pe scândura care apăsa cânepa. Daca cânepa nu era apăsată cum trebuia, ieşea la suprafaţa apei şi nu se înmuia. După 2-3 săptamâni verificau cânepa dacă s-a înmuiat bine. Scoteau din apă o palmă de cânepa, o uscau la soare, după care o tocau cu meliţă. Cânepa se punea sub braţul meliţei şi se lovea. Dacă era bine înmuiată atunci cădea pleava şi ramânea doar firul de cânepă. În cazul când cânepa nu era înmuiată bine se mai lăsa o săptămâna în lac, după care o scoteau, o spălau bine şi o duceau acasă cu căruţa. Cânepa era pusă pe garduri la uscat, apoi se lega şi se punea în cuptor să se usuce mai bine. Ziua urmatoare se apucau femeile să prelucreze cânepa cu meliţa şi cu dărăcitorul, apoi se pieptăna pâna când firul devenea mătăsos şi se strângea în fuioare. Resturile rămase în urma prelucrării constituiau câlţii.
Toarcerea cânepii se făcea în jurul lunii noiembrie în “carnavalul verde” deoarece în timpul verii şi toamna se lucra pe câmp. Fetele închiriau o casă unde se adunau cu flăcăii şi ţineau şezătoare. Ele aduceau de acasă scaunele pe care stăteau, şi furca de tors. Acest obicei va fi reînviat anul acesta la Agrieş prin Floarea Pop, care ne readuce tradiţiile româneşti în drumul nostru modern, pentru a nu fi uitate.

Surse
 http://www.rasunetul.ro/canepa-din-agriesel-pregatita-pentru-tors#slide-7-field_galerie-32517
http://www.rasunetul.ro/drumul-canepii#slide-0-field_galerie-33690

Icoanele Maicii Domnului

Icoanele ortodoxe ale Maicii Domnului se recunosc cel mai degrabă după cele trei stele – una pe frunte, a doua pe umărul drept, a treia pe umărul stâng. Aceste trei stele simbolizează fecioria Fecioarei Maria înainte de naştere, în naştere şi după naştere.
După aceea, culorile veşmintelor. Ca regulă, veşmântul Maicii Domnului se zugrăveşte în trei culori principale: în auriu, roşu şi albastru. Haina de dedesubt este albastră, cea de deasupra roşie, amândouă întreţesute, ţesute şi împodobite cu aur. Culoarea aurie simbolizează nemurirea, cea roşie – slava şi domnia, iar cea albastră – cerurile. Ceea ce înseamnă: înveşmântată în slavă nemuritoare în ceruri este ea, cea oarecând pătimitoare şi roabă a Domnului pe pământ.
Faţa Sfintei Născătoare de Dumnezeu nu este niciodată în icoanele ortodoxe plină şi rotundă, ci prelungă şi destul de trasă. Ochii, mari şi gânditori. Tristeţe lină, gata de un surâs mângâietor: tristeţe pentru nefericirea lumii, surâs pentru nădejdea în Dumnezeu Mângâietorul, însă atât tristeţea, cât şi surâsul sunt reţinute, şi totul este reţinut, totul este supus duhului. Este chipul unei biruitoare, care a trăit toate amărăciunile durerii şi restriştii şi poate să ajute celor care se luptă cu durerea şi cu restriştea. Părul ei este întotdeauna acoperit cu totul.
Chipul Născătoarei de Dumnezeu nu pare nicicând de o frumuseţe firească. El e în aşa fel, că alungă orice gând de trupesc. El este de o frumuseţe mai presus de fire, care nu se arată altminteri decât prin sfinţenie. El întoarce gândul privitorului către înalta realitate duhovnicească şi frumuseţe a sufletului.

Capul Maicii Domnului este aplecat lin către pruncul Hristos, pe care îl ţine la piept. Această lină aplecare arată supunerea în toate faţă de voia lui Dumnezeu, pe care ea a arătat-o cândva şi în cuvinte binevestitorului Gavriil, zicând: iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău. Şi mai înseamnă recunoaşterea faptului că Cel pe Care îl ţine în braţe este mai mare decât ea.
În icoanele ortodoxe, Maica Domnului e zugrăvită foarte rar fără pruncul Iisus. Iar atunci când e zugrăvită singură, este concepută de către iconar ca Maică a durerii sub cruce, cu mâinile încrucişate şi capul plecat, câteodată cu săbiile simbolice îndreptate spre inima ei. Dar inima nu este zugrăvită niciodată, nici nu se vede. Cel mai des întâlnită este icoana ei cu Fiul în braţe. Ea s-a şi arătat în lume pentru Fiul. Misiunea ei în lume a fost în Fiul ei. Ca nimeni să nu vadă în ea femeia, ci, totdeauna şi pentru totdeauna, mama. Ea reprezintă cea mai înaltă, mai curată şi mai sfântă maternitate, de la un capăt la celălalt al timpului. Ea este Maica Domnului nostru Iisus Hristos, dar e şi mama noastră, mângâietoarea noastră şi grabnica noastră ajutătoare.
Ea să-ţi fie şi ţie întotdeauna mângâiere şi ajutor!
(Sfântul Nicolae Velimirovici, Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi: scrisori misionare,Editura Sophia – Press, 2002, p.58)

Descrierea costumului popular românesc

Costumul popular românesc reprezintă veşnicia şi individualitatea unei etnii.

Portul popular românesc îndeplinește caracteristici asemănătoare cu cel al popoarelor din Peninsula Balcanică, diferențele fiind cele ce amănunte decorative și colorit. Pe parcursul anilor structura și componentele costumului popular românesc și-au păstrat nealterate caracteristicile esențiale. Confecționarea costumului popular românesc a pornit de la materii prime produse în gospodăriile țăranilor dar a evoluat odată cu trecerea timpului. Portul popular are aceeași structură pe tot teritoriul țării dar se deosebește de la o regiune la alta prin amănunte cum ar fi croiul, forma și culoarea.

Portul popular în Ardeal, județul Bistrița-Năsăud

În Ardeal, județul Bistrița-Năsăud, purtatul straielor populare în zilele de sărbatoare este o adevărată tradiție și se practică de la cel mai mic, la cel mai mare. Costumul popular are o vechime de peste 100 de ani, de cele mai multe ori lăsat moștenire, din generație în generație. Portul popular femeiesc este alcatuit din: năframă, cămașă brodată cu motive populare, brâu, poale, pănzături, pieptar și opinci din piele de bou sau porc tăbăcită. Costumul bărbătesc e mai simplu, compus dintr-o cămașă lungă, pantaloni lungi strâmți și sunt confecționați din material țesut în casă pe țesătoare. Peste cămașă bărbații îsi pun un brâu țesut manual sau un chimir de piele.

Confecționarea portului popular

Confecționarea unui astfel de costum presupune o muncă de cateva luni de zile, de la țesutul pănzăturilor ,brâurilor,cioarecilor până la brodatul cămășii. Țesutul este o îndeletnicire ce presupune pricepere,îndemânare si măiestrie. Tehnica de lucru a pănzăturilor țesute permite ca femeile să-și folosească propria imaginație si inventivitate. Astfel,pe parcursul anilor,se remarcă o evoluție de la țesutul în două sau mai multe ițe la o mare varietate de tehnici pentru obținearea motivelor decorative ca de exemplu cele geometrice, florale, zoomorfe sau avomorfe. „Culorile folosite în broderii sunt: roșu, negru, galben, albastru, fire de aur și argint". Cioarecii sunt confecționați din pănură albă pentru anotimpurile friguroase și din pânză în anotimpurile calde și sunt strânși pe picior dupa care se încalță opincile. Opincile sunt făcute din piele de vită sau porc tăbăcită, încrețite lateral, terminate la vârf cu un gurgui, prinse mai apoi pe picior cu ață de lână, în nojițe sau cu curele din piele. Pieptarul prezintă împletituri de meșină în nuanțe de roșu dar și de "sirom"-piele subțire colorată de lană sau mătese neagră.Îmbracatul costumului popular de sărbătoare cu increțitul poalelor, aranjatul pănzăturilor, încălțarea opincilor presupune un proces ce ajunge sa dureze chiar câteva ore. A avea un astfel de costum reprezintă o adevărată bogație atât sufletească cât și materială. Costumul popular autentic de pe Valea Ilvellor, Județul Bistrița-Năsăud, spre exemplu, are un preț cuprins între 500 de lei cel pentru copii și depășește 4000 de lei la cel pentru adult în funcție de vechime, broderie și model

 

Portul popular românesc

Portul popular românesc este plin de graţie şi de varietate, dar, în acelaşi timp, de spiritualitate. Costumul popular românesc conferă corpului o frumuseţe spirituală şi nu are ca scop scoaterea în evidenţă a formelor fizice. Costumul popular spiritualizează trupul.

Portul românesc este o exteriorizare a frumuseţii sufletului şi vine să accentueze sărbătoarea şi bucuria întâlnirii cu alţii. El este distinct de al altor popoare, prin nespusa lui bogăţie şi prin subtila armonie.

Costumul popular este o combinaţie a tradiţiilor locale, a aşezării geografice, a climei, precum şi a posibilităţilor economice. El reprezintă o emblemă de recunoaştere, o marca a identităţii etnice, un document cu certă valoare istorică şi artistică. De la naştere şi pâna la moarte, costumul popular a însoţit omul în toate evenimentele vieţii sale, fiind un purtător de simboluri.

Lăsata secului pentru Postul Sfintei Mării

 

Lăsata secului pentru Postul Sfintei Mării se face pe data de 31 iulie. În cazul în care 31 iulie este în zi de miercuri sau vineri, se lasă sec în seara zilei de 30 iulie.

Cuvântul sec, din sintagma "lăsatul secului", este înteles de noi ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. Însă, secul pe care îl cere postul ortodox este seclum (saeculum), adică lumea împătimită.

De multe ori ne este dat să auzim că nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Dar nu este aşa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfinţii Părinţi au rânduit să ne infrânăm de la anumite bucate pentru o vreme, au făcut-o cu bună ştiinţă. Credinciosul nu trebuie să se multumească cu jumatăţi de măsură. Nu cu o parte din el trebuie să se apropie de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ci cu întreaga sa natură: trup şi suflet.

Postul Adormirii Maicii Domnului nu a fost dintru început de aceeaşi durată în Biserica Răsăritului. Astfel, credincioşii din părţile Antiohiei posteau o zi, pe 6 august - de praznicul Schimbării la Faţă, cei din Constantinopol patru zile, iar creştinii din Ierusalim opt zile.

Uniformizarea datei şi duratei postului pentru toată Ortodoxia, s-a făcut în anul 1166, la sinodul din Constantinopol din vremea patriarhului Luca Crysoverghi. Aici s-a hotărât ca postul inchinat Sfintei Mării să înceapă pe 1 august şi să se încheie cu 15 august.

Postul Sfintei Mării este un post aspru, dacă ţinem seama de faptul că Biserica Ortodoxă ne cere ajunare până la ora 15.00, în zilele de luni, miercuri şi vineri, iar după această oră, ne cere să consumăm mâncare uscată. Nici în celelalte zile, nu avem parte de un post uşor: marţi şi joi se mănâncă fără ulei, iar sâmbăta şi duminica avem dezlegare la untdelemn şi vin. Facem menţiunea că în Pravila Mare se precizează că în acest post avem dezlegare la untdelemn şi vin şi in zilele de marţi şi joi.

În Postul Sfintei Mării avem o singură dezlegare la peşte, pe 6 august, când prăznuim Schimbarea la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor.

Pentru liniştea acelor creştini, care din motive binecuvântate, nu se pot abţine de la mâncare până la ora 15.00 şi nici nu pot urma recomandarea Bisericii de a mânca fără ulei, adică o mancare cât mai uscată, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere nimic peste puterile noastre".

Postul Sfintei Mării este un post cu dată fixă, începe în fiecare an pe 1 august şi se termină în ziua Adormirii Maicii Domnului (15 august).

Sursa - http://www.crestinortodox.ro/post/lasata-secului-pentru-postul-sfintei-marii-120565.html

Obiceiuri şi credinţe de Lăsata Secului la aromâni


• Cu o săptămână înainte de Lăsata Secului oamenii mănâncă de dulce atât miercuri cât şi vineri.
• Oamenii nu pot intra în post certaţi.
• Duminica de Lăsata Secului oamenii se duc la biserică. La întoarcerea de la biserică taifa soacrei mici merge în vizită la soacra mare ducându-i smochine şi stafide. Femeile îşi cer iertare una alteia.
 • În seara de Lăsata Secului se strâng mai multe familii la o casă ca să petreacă, iar cei certaţi se împacă.
• La petrecerea care are loc în seara de Lăsata Secului tinerii fac mătănii în faţa celor bătrâni şi sunt răsplătiţi cu bani şi binecuvântaţi. Cu aceeaşi ocazie se bate halviţa.
• În ajun de Lăsata Secului bărbaţii trag cu puşca şi cu pistoalele pentru binele sămănăturilor.
• De Lăsata Secului cei tineri merg în vizită la cei mai în vârstă. Le sărută mâna. Acolo cei invitaţi mănâncă baclavale, sarailii, dulceaţă iar bărbaţii beau vin.
• Este foarte grav ca o familie să mănânce singură în ziua de Lăsata Secului.
• În ziua de Lăsata Secului familia se reunea la părinţi sau la un frate mai mare ca să bată halviţa. Ordinea în care se bătea halviţa era de la cel mai tânăr la cel mai bătrân.
• Când se bate hasca (halviţa sau un ou fiert) nu este voie să atingi alimentul cu mâna.
• De Lăsatul Secului nu se făceau Arachi sau Liyuciari. Mascaţii umblau numai de Anul Nou.
• Toată săptămâna de Lăsata Secului oamenii se mascau. Uneori se masca familia întreagă şi pleca în vizite la rude.
• De Lăsata Secului bărbaţii se mascau, obiceiul numindu-se Cuconii, Căpitănadzl’i, Ievzunii, Muscopule sau Carnaval.
• De Lăsata Secului bărbaţii se făceau căpitani iar femeile se îmbrăcau în „muscopule.” Hainele femeilor nu erau improvizate, ele erau o variantă de port mai veche care era păstrată anume pentru acest obicei.
• Femeile mascate, numite „muscopule” erau socotite ciobăniţe.
• Şi grecii obişnuiau să se mascheze de Lăsata Secului. Se întâmpla de multe ori ca într-o ceată de mascaţi să fie atât greci cât şi aromâni.
• De Lăsata Secului bărbaţii se îmbrăcau în căpitani, adică în portul bătrânesc purtat până la sfîrşitul secolului XIX, costumele de femei erau şi mai vechi. Nici unul dintre informatori nu-şi mai amintesc cum erau costumele de femei.
• O ceată de căpitănadzi avea doi bărbaţi care interpretau rolul de mangă. Manga se îmbrăca în haine negre bărbăteşti, purta o perucă neagră cu părul lung iar în mână avea un iatagan sau o cravaşă. Rolul lor era să apere muscopulea de alţi căpitănadzi care încercau s-o fure. Muscopulea era îmbrăcat în haine făcute anume şi care se păstrau de la un an la altul. Spre deosebire de portul aromân femeiesc costumul de muscopule era de culoare deschisă. Mascaţii colindau duminică de la casă la casă, iar luni făceau o petrecere cu banii şi alimentele adunate.
• De Lăsata Secului bărbaţii se mascau. Unul se făcea damă şi altul cavaler. Bărbaţii purtau fustanele, chimire late şi multe podoabe de argint. În jurul gâtului mascatul purta lanţuri cu iconiţe de argint (Sf. Gheorghe, Sf. Vasile, Maica Domnului, Isus Hristos). Icoanele se numeau hamaili (pl. heamailiaţi) şi cu ele erau descântaţi copiii care nu aveau somnul bun. Femeile (bărbaţi travestiţi) se legau peste corp cu multe şaluri. Grupul se compunea din cupluri şi mergeau mai ales la casele unde erau fete de măritat. Mascaţii aveau cu ei muzicanţi chemaţi de la oraş (clarinet, dairea, vioară). Începeau să colinde de cu seară şi terminau în zori.
• Cucoanele, mascaţii de Lăsata Secului, erau invitate la masă şi primeau bani. Din banii primiţi tinerii organizau o petrecere.
• Ievzunii îşi începeau vizitele la casele care aveau bătrâni.
• Petrecerea mascaţilor avea loc luni, la oraş şi se numea „la chiparişi.” După petrecere se fotografiau.

În timpul mesei, dacă strănută cineva este semn că în casă va naşte o femeie în cursul anului. După masă se bate halviţa – „fac hasca” – întrebuinţând pentru aceasta un băţ, o aţă (un fel de undiţă) şi o bucată de halva sau un ou. Băţul este ţinut de persoana care se bucură de cea mai mare consideraţie în grup şi
ceilalţi încearcă să prindă, pe rând, halviţa sau oul cu gura. După bătaia halviţei se face focul de Păresimi peste care cine sare scapă tot anul de purici.

Irina Nicolau, “Aromânii. Credinţe şi obiceiuri”