La multi si binecuvantati ani celor care poarta numele Sfintilor Apostoli Petru si Pavel!
Sfintii Apostoli Petru si Pavel sunt sarbatoriti pe 29 iunie, dupa o perioada de post, care variaza ca durata, in functie de data Sfintelor Pastilor.
Sfantul Apostol Petru - fiul lui Iona si fratele Apostolului Andrei,
s-a nascut in Betsaida Galileei. Numele sau iudeu era Simon, insa
Mantuitorul il va numi Chifa (piatra). Dupa o pescuire minunata pe lacul
Ghenizaret, este chemat sa devina pescar de oameni. Marturiseste in
numele apostolior dumnezeirea lui Hristos, dar se si leapada de Hristos
cand El este prins spre a fi rastignit. Dupa Inaltarea Domnului, Petru
ia cuvantul in adunarea ucenicilor si aleg ca apostol pe Matia in locul
lui Iuda. In ziua Cincizecimii, dupa predica Sfantului Apostol Petru, se
boteaza trei mii de persoane.
Sfantul Apostol Petru a
propovaduit in Ierusalim, Iudeea, Samaria, Asia Mica pana in Babilon si
in ultima parte a vietii, la Roma. Sfantul Petru a murit rastignit pe
cruce, cu capul in jos, in anul 67, pe 29 iunie.
Sfantul
Apostol Pavel era originar din Tarsul Ciliciei, din neamul Veniamin.
Sfantul Pavel a fost elevul invatatului Gamaliel. Pavel locuia in Tars
si lupta impotriva crestinilor. Sfantul Apostol Pavel a participat la
uciderea arhidiaconului Stefan. Pe calea Damascului i se arata Hristos
intr-o lumina orbitoare si il mustra: "Saule, Saule de ce ma
prigonesti?”. Se converteste si primeste botezul de la Anania, episcopul
Damascului. Sfantul Apostol Pavel a pornit in trei mari calatorii
misionare si a scris 14 epistole care se gasesc in Sfanta Scriptura. A
fost decapitat din porunca imparatului Nero, in anul 67.
Din
cauza faptului ca Sfintii Apostoli Petru si Pavel au fost in temnita
pentru ca L-au marturisit pe Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, au devenit
ocrotitori ai sistemului penitenciar din Romania. Ei sunt ocrotitori ai
celor lipsiti de libertate si din cauza faptului ca cei ajunsi in
penitenciare sunt persoane care au gresit fata de Dumnezeu, precum au
gresit si ei: Petru S-a lepadat de Hristos, iar Pavel i-a prigonit pe
crestini.
Maine, serbam Soborul Sfintilor 12 Apostoli si facem pomenirea Sfantului Ierarh Ghelasie de la Ramet.
„Inima
omului a fost creată de Domnul ca o imensă bijuterie, destul de mare
încât să-L cuprindă pe Dumnezeu. De aceea nimic din cele ale lumii nu ne
poate mulţumi... De aceea sufletul omului e însetat de nemărginire...
Dorinţa inimii este să alerge spre Hristos, după măsura Căruia inima a
fost alcătuită." (Sfântul Nicolae Cabasila, „Despre viaţa în Hristos") Pornind
de la dorinţa inimii omului în general, ajungem la o Icoană a Maicii
Domnului, cu inima străpunsă de săgeţi. Din această cauză, unii teologi
au presupus că este o Icoană de influenţă catolică, unde este cunoscut
cultul „inimii Maicii Domnului". În realitate, Icoana este legată de
profeţia bătrânului Simeon, consemnată de Sfântul Evanghelist Luca:
„...şi prin sufletul tău va trece sabie" – Ev. Luca 2, 35. Profeţia se
referea la momentul când Maica Domnului avea să cunoască suferinţa
despărţirii de Fiul ei iubit, răstignit înaintea ochilor săi, pe Cruce. Icoana,
mai puţin obişnuită, într-adevăr, este cunoscută sub numele de „Şapte
Săgeţi", „Profeţia lui Simeon" sau „Îmblânzirea inimilor împietrite",
fiind sărbătorită, conform sinaxarelor ruse, la 13 august (26 august) şi
în cursul săptămânii de după Duminica Tuturor Sfinţilor. În Icoană,
Maica Domnului este prezentată singură, străpunsă de săgeţi: patru în
partea stângă şi trei în cea dreaptă. În alte reprezentări, apar trei
săgeţi în dreapta, trei în stânga, şi una verticală, dedesuptul
acestora. De aceea, anumiţi teologi consideră că există, de fapt, două
Icoane diferite: una fiind „Şapte Săgeţi" şi alta „Îmblânzirea inimilor
împietrite", după modul dispunerii săgeţilor, ca unică referinţă. Alţii,
dimpotrivă, indiferent de dispunerea acestora, le consideră aparţinând
aceluiaşi tip de Icoană, cu acelaşi număr de săgeţi (7), care
simbolizează maxima suferinţă.
“Civilizaţia ţărănească nu cunoaşte lupta pentru autodepăşire. Este o calmă şi bună exprimare a bucuriei de a exista.
Cu cât ne îndepărtăm de omul tradiţional, cu atât riscul
imposturii este mai mare. Nu putem compara humanoidul viitorului cu omul
complet produs de societatea satului distrus sub ochii noştri.
Ortodoxia ţăranului e profundă şi nu putem înţelege nimic din omul
de azi sau din cel viitor (cu toate malformaţiile sale) fără o
cunoaştere profundă a creştinismului ortodox. Românii nu au avut
războaie religioase. Nu ne-am închinat la idoli. Nu am produs idoli. Nu
am produs ideologii.” (Horia Bernea)
“Cu cât omul şi-a creat mai multe nevoi, semn al unei
înalte trepte de civilizatie, cu atât el a devenit mai putin stăpân pe sine, cu atât a fost mai putin liber. Sufletul său aparent înăltat, devenise lipsit de putere,
se subtiase şi se complicase. Cuprinzând ceea ce nu-i era firesc, renuntând la
ceea ce îi era esential, pentru podoabă, şi-a pierdut adevărata frumusete şi
tărie. Vieata interioară a omului a avut toate aparentele unei creşteri
adevărate; in realitate s’a petrecut o sărăcire şi anume din cauză că această
creştere nu era organică ci era o adunare, o adăugire. Nevoia de a corespunde
vremurilor, ambitiile şi gusturile nenumărate, tot rafinamentul intelectual şi
estetic, l-au sedus şi l-au îndemnat către o lume a decorativului şi
inutilului.” Ernest Bernea
„Lumea, aşa cum e, e zidită
bine; n-o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru”;
„Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul
țân toate laolaltă. Da cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara
și vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt
rânduite și așa merg... Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e,
ea se țâne, are o rânduiala, nu vezi?“ [6]
Casa era pentru ţăran un loc de
tihnă şi armonie, benefic şi sănătos, îi conferea acel echilibru interior care îi aducea linişte sufletească şi pace. Aceasta fiindcă nu era un spaţiu neutru, ci avea şi o valoare
sacră, a pus suflet şi sudoare pentru ca să-şi zidească locul unde în amurg de seara să-şi plece capul.
.Omul, pentru a putea nădăjdui în trăinicia şi realitatea
lucrurilor pe care le face, „imită ceva ce a făcut Divinitatea” şi
„trebuie să creeze nu numai în conformitate cu actul divin, ci şi «în
acelaşi timp», deci, simbolic vorbind, reface Creaţia, cosmogonia, cu
oricare dintre actele sale orientate spre real” [1].
Proverbul mult cunoscut „Omul sfinţeşte locul” poate fi transfigurat şi îl putem parafraza spunând „munca omului sfinţeşte locul”, astfel osteneala sa devine roditoare, iar ceea ce construieşte
este trainic, un lucru bine împlinit, care izvorăşte dintr-un act de
dăruire, având ca scop perpetuarea vieţii. Prin aceste însuşiri, el
imită actul divin, punând o temelie nu numai materială, dar şi
spiritual-ontologică zidirii pe care o ridica.
Însă soarta
celor create de om atunci când, în loc să mai imite actul divin, omul a
crezut că i se poate substitui, încetând să-l mai ia drept izvor și
model al creațiilor sale, sedus de ideea că poate face din lume propria
sa creație, a ajuns să-l faca pe om robul mândriei şi iubirii de sine!
Istoria
ne confirmă că sistemele construite de un astfel de om, care a ignorat
sau a nerespectat sensul Creaţiei divine, precum şi tezaurul de
înţelepciune al strămoşilor, nu au fost trainice și benefice,
dimpotrivă, roadele lor au otrăvit firea și omul, care a decăzut din
demnitatea si vocatia la care Dumnezeu l-a chemat. Unicul lor scop nu a
mai fost perpetuarea vieții, ci ambiția autoafirmării omului ca singurul
stăpân al Creației, avid de a schimba din temelii ordinea dată.
Or, țăranul știa că este nedemn să fie
stăpânit de astfel de ambiții, în care mocnesc patimi fără număr.
Scriitorul american agrarian Wendell Berry scria că ţăranii „ştiu că
păstrarea identităţii lor depinde de străduinţa lor de a primi cu
recunoştinţă, de a folosi cu responsabilitate şi de a transmite mai
departe intactă o moştenire – atât naturală, cât şi culturală – venită
din trecut” [2].
Ei vorbesc limba vie a tradiţiei, care concentrează
adevărurile referitoare la om şi întreaga înţelepciune privind modul cel
mai virtuos de vieţuire a lui în lume şi în comuniune cu ceilalţi (din
prezent, dar şi cu strămoşii şi urmaşii săi). Însă, fiindcă are această
semnificaţie, tradiţia nu înseamnă numai conservare, ci, mai ales,
transmitere, dialog, fiind „limba vitală a unei comunităţi tocmai pentru
că este orientată spre viitor, spre cei care vin” (Gheorghe Fedorovici
[3])
Prin
urmare, țăranii porneau de la lucrurile date, pe care le respectau ca
daruri de la Dumnezeu: pământ, apă, plante, animale, vremea, roadele
sănătoase ale naturii şi cunoştinţele moştenite de la strămoşi [4]. În
opoziție cu omul tradițional, omul civilizaţiei industriale şi
tehnologice e stăpânit de ambiţia vanitoasă de a inventa, prin inginerii
şi tehnologie, o nouă ordine, o nouă creaţie, riscând să alunece,
inconștient, pe panta propriei extincții. Mai ales atunci când efectele
acțiunilor sale sunt anularea tradiţiilor şi a specificului local,
devastarea bunurilor naturale și spirituale și instrumentalizarea
omului, forțat să trăiască şi să muncească într-un mediu tot mai toxic
pentru sănătatea sa fizică şi sufletească. Viața omului simplu nu se mai
desfășoară firesc din cauza solicitării nervoase și sufletești la care
este supus, nevoit să se adapteze la o ordine prea sofisticată şi
artificială, care îi complică şi îi scumpeşte infinit traiul. Ceea ce
definește aceasta orânduire este lipsa măsurii și a smereniei. Negând
rânduiala divină a lucrurilor, consecința iminentă a acestei noi ordini
este alterarea Creaţiei.
Când
industrialismul şi finanţele domină și pervertesc o lume dedicată trup
și suflet nu acoperirii nevoilor reale, ci „progresul” cu orice preţ, a
avea o casă, în cadrul acestui sistem, nu mai ţine de o ordine a
firescului, ca în lumea ţăranului. Omul nu mai apucă să cunoască tihna
şi sentimentul securităţii care stau, de fapt, la baza motivaţiei de a
avea o casa: aproape toată viaţa va trăi sub presiunea obligaţiei de a
achita rate şi dobânzi enorme unor bancheri specializaţi în „ştiinţa”
creării banilor din nimic. Locuinţa lui este, în general, golită de
însuşirile estetice şi spirituale care umanizau casa ţăranului,
integrandu-se într-o serie de alte spaţii uniformizate în construirea
cărora au primat criterii comerciale şi cantitativul nivelator.
De
fapt, casa omului contemporan contrazice, din ce în ce mai izbitor,
arhitrâmbițatele valori ale progresului, printre care eficiența,
sporirea fericirii si a confortului, îmbunătățirea calității vieții. Nu
numai că sunt construite din materiale dăunătoare sănătăţii şi mediului,
dar este necesar un consum imens de energie şi resurse pentru
fabricarea unor astfel de case lipsite de frumuseţe. Ceea ce rezultă e o
locuinţă care, pe lângă nefirescul ei, este exorbitant de scumpă. Omul
este nevoit să-şi consume zilele într-o munca înrobitoare pentru a
intra, după o viaţă întreaga irosită, în posesia unei cutii de beton
scumpe, nesănătoase şi netrainice. Aşa cum hrana pe care ne-o oferă
producţia industrială (al cărei „motor” e pus în mişcare prin stimularea
consumului nemăsurat şi dominaţia cantităţii) nu mai este un dar
sănătos din roadele naturii, ci un produs comercial toxic, la fel şi
locuinţele pe care le obţinem cu eforturi şi sacrificii imense sunt o
imitaţie proastă a ceea ce înseamnă, în mod firesc, casa.
Cum
am putea să ne sustragem acestui miraj industrialist care ne promite un
paradis terestru, dar ne oferă, în schimb, imitaţii proaste, inestetice
şi costisitoare? Să luăm exemplu de la ţăranul român care dispunea de
multă ştiinţă şi înţelepciune de vreme ce îşi construia singur casa şi
era domn peste o gospodărie care îi asigura toate cele necesare
sănătăţii trupului şi sufletului.
Ţăranul
avea cea mai strânsă legătură cu pământul – cuvântul „ţăran” provine
din latinescul „terra” - „pământ”: „ţăran” înseamnă „omul pământului”,
iar „ţăran fără pământ e un nonsens”, cum spunea filologul George
Pruteanu (de asemenea, după cum sugerează chiar termenul, ţăranul este
omul cel mai ataşat de ţară şi cel mai devotat acesteia, cuvântul „ţară”
având şi înţelesul vechi de „ţărănime”: „la ţară” înseamnă „la sat”).
El era conştient de valoarea pământului pe care trebuia să-l lucreze cu
grijă şi să-l sfinţească şi a tuturor bunurilor provenind din natură. Nu
numai hrana sănătoasă, dar şi materialele de construcţie îi erau la
îndemână. Oricât ar părea de uimitor, materialele de construcţie erau
(şi încă sunt) uşor de procurat din natură şi accesibile oricui, la un
preţ derizoriu comparativ cu cel al produselor industriei materialelor
de construcţii, una dintre cele mai costisitoare şi poluante la nivel
mondial. [5]
Fiindcă
pentru ţăran avea întâietate ordinea naturală deja existentă; el îşi
cunoştea propriile limite, fără să fie stăpânit de ambiţia trufaşă de a
domina firea (Constantin Noica spunea că la noi există „o dulce
continuitate între fire şi spirit”); iată două cugetări ţărăneşti care
fac parte dintr-o colecţie de ziceri culese de Ernest Bernea în cartea
Spațiu, timp și cauzalitate la poporul român: „Lumea, aşa cum e, e
zidită bine; n-o poţi schimba. Lumea e-n cuprinsu ei, nu în al nostru”;
„Pământul și cerul se țân laolaltă. Și stelele, și copacii și omul țân
toate laolaltă. Da cine le poate schimba? Nime! Încă vine primăvara și
vara, apoi vine toamna cu ale ei și la sfârșit iarna. Așa sunt rânduite
și așa merg... Lumea e așa cum a lăsat-o Dumnezeu; așa cum e, ea se
țâne, are o rânduiala, nu vezi?“ [6].
Or,
omul care s-a separat de fire printr-un exces de raţionalitate (mai
ales omul occidental) a pregătit terenul pentru transformările aduse de
civilizaţia industrială în cadrul căreia ordinea naturală este forţată
să se supună raţionalităţii umane: adică omului „iluminat ştiinţific”
care planifică de zor și cu mult zel modificarea naturii (sau a
normalităţii) – până la redefinirea ei – conform unei reţete gândite de
el prin care aspiră, în numele „progresului”, să facă din lume propria
sa creaţie. A reuşit acest om devotat progresului şi pus pe fapte mari
să-şi împlinească aspiraţia? Ca să răspundem, e suficient să cităm un
înţelept proverb românesc care spune că „unde e multă minte, e şi
prostie multă” [7].
O
altă cugetare ţărănească foarte sugestivă, care, pentru omul vremurilor
pe care le traversăm, ar trebui să sune ca o avertizare pe care ne-o
transmite, peste timp, înțelepciunea străbunilor: „Am auzit că-s oameni
învățați; da' ce ştiu ei? Ştiu ce-i rânduit da' ştiu în parte, că odată
mintea, oricât de deşteaptă ar fi, să scrânteşte de nu mai e bună de
nimic. Lasă lucrurile să meargă în legea lor; ce te bagi în treburi
dumnezeiești? Te crezi mare, da’ te frângi. Și diavolu’ a vrut odată să
întoarcă lumea altfeliu și-o căzut. Omu’ să rămâna om!“ [8]
„Ia
românească este cea mai spectaculoasă piesă de port și a conservat în
ea codul genetic al poporului nostru, într-o armonie de culori și
simboluri adunate de milenii. Misiunea noastră este să descifrăm acest
cod” Ion Băltean, președintele Uniunii Meșterilor Populari Republica Moldova
În tradiția creștină, la cincizeci
de zile după Învierea Domnului, se sărbătorește Pogorârea Duhului Sfânt și
întemeierea bisericii. În popor această sărbătoare mai este cunoscută și sub
denumirea de Ziua Cinzecimii sau Rusalii.
În satele transilvane, în această zi
se oficializează ierurgii de sfințire a grânelor, tot în această zi tăindu-se
primul snop de grâu, din care fiecare credincios își va duce acasă câteva fire,
pentru a le face cunună și pentru a le pune, în casă, la icoane, dar și in
grajduri la vite, pentru ca Dumnezeu să le ferească de rău.
În minunatul sat românesc Batin,
comuna Unguras din judetul Cluj,situat
pe valea Măgurii, ce strabate Dealurile Clujului, se păstrează un obicei
deosebit și anume: ÎMPĂNATUL BOULUI. După slujba de la biserică, preotul, împreună
cu credincioșii, merg intr-un capăt de sat, intr-o procesiune numită ”scosu` icoanelor”, acolo se face o
slujbă de sfințire a holdelor, numită ”sfîțîre
țarinii”. După ce aceste două momente s-au incheiat, femeile, ajutații de
barbații ”împănează” boul, adica îl
îmodobesc, cu flori de rugi, (flori
care au dat si numel sărbatorii- Rusalii) și spice de grâu, ca mai apoi sa fie
dus pe ulițe de un alai de fete si feciori.
Înaintea alaiului vor merge 3
feciori, călare fiecare pe cate un cal, pentru a anunța venirea boului.
Următorul va fi chiar ”bou` șel impănat”
eroul principal, care are pe cap cununa de flori și este ”condus” de 4
feciori. Acesta este urmat de alți 3 boi, care însă nu au cununi, de asemeni
fiecare bou este tras de 4 feciori. În spatele boilor stă mândru ”pișcaru”, cel mai mare dintre flacăi,
care are un bici lung din care pocnește pentru a-i forța pe boi sa înainteze.
Alaiul nu este complet făra fete,
care trebuie să fie nemăritate. Acestea frumos gătite cu hainele de sărbătoare
cântă în urma alaiului. În ultimul rând se află ceterașii care sunt trași de o
căruță, la care au fost înjugații 2 boi.
Frunza verde, flori de crin
Noi sunem de la Batin.
Azi in sat ii sarbatoare
Ca ii zâua de Rusale,
Împănatu` boului,
Obiceiu` satului.
Mană boii cat mai tare
Ca vine o ploaie mare,
Ploaia vine de la cluj
Boii-s impănați cu ruji.
În această formțiune mândrele și feciorii satului, străbat ulița
principală. Din loc în loc se opresc, iar sătenii le ies în cale pentru a
stropi boii cu vin pe creștet și pentru a omenii tinerii cu vin, apă, colaci și
prajituri.
Ultima casă este cea a preotului,
iar de acolo se întorc in mijlocul satului (care surprinzătir este în formă de cruce),
în locu numit la fântâna din uliță. Aici boul împanat este dus de trei ori
roată, mai apoi este eliberat, iar o fecioara trebuie să îl potolească și să
facă cu el de trei ori ocolul unei mese. Celelalte fete o incurajeaza cu chiuituri:
Facețî-v-o sfîntă cruce
Dumnezău să ne ajute
Ce` ce-a prinde bou`
O cunaște tăt satu`
Că ii fată laudată
Și de feciori căutată
Că-i fată de omenie
Și-i aleasă dintr-o mie.
Bou nostru-i chiar in față,
Fata să tîne măreață,
Măreață și îi stă bine
Nu ne face de rușine
Traditia ne spune ca acea fata
curajoasă, care potolește boul se marită intr-un an.
Odata ce boul a fost potolit se incinge un joc, cu tot satu la un loc,
cu mic cu mare, cu cel de la țâța-n gură pân` la cel cu barbă sură.
Felicitări celor din Batin ca țin acest obicei stravechi. Oameni
minunati și de mare omenie. Din cele mai vechi timpuri bătinașii au ales, am putem
spune chiar că au fost forțați, in condiții istorice, să traiască izolați pe
deluri. Astfel tradiția cea adevarată a rămas nealteră și neinfluențată de alte
culturi, batinașu a rămas om, a rămas creștin a rămas român adevarat.
Pe
24 iunie când Biserica Ortodoxă sărbătoreşte Sf. Treime; (†) Naşterea
Sf. Ioan Botezătorul (Sânzienele) sărbători împreună şi Ziua
Universala a Iei
Sanzienele sunt in credinta populara niste femei frumoase,
zane bune, preotese ale soarelui, care stau ascunse in padurile
intunecate, neumblate de om. Potrivit traditiei, Sanzienele se plimba pe
pamant in noaptea de 23 spre 24 iunie, in fiecare an.
In aceasta noapte, zanele canta si danseaza, aduc rod culturilor,
inmultesc pasarile si animalele, ii vindeca de boli pe cei bolnavi si le
lecuiesc pe femeile sterpe.
Chiar daca sunt zane bune, Sanzienele pot deveni malefice, daca oamenii
nu cred in forta lor si nu sarbatoresc acest eveniemnt cum se cuvine.
Sanzienele starnesc vijelii si grindina. Sanzienele sunt insa flori de
camp, de culoare galbena si pline de polen.
La baza acestor ritualuri stau micile flori galbene, numite
sânziene, ce cresc în poieni şi care sunt culese de fete, în muzica
şi chiuiturile flăcăilor, pentru a le împleti apoi în formă de cerc
pentru fete şi de cruce pentru băieţi. Aceste cununi se aruncă pe
casă, pe porţi, la ferestre, pe şuri, pe stupi şi chiar în culturi,
în credinţa că ele vor ocroti casa şi gospodăria, vor aduce sănătate şi belşug.
Fetele care urmeaya sa se marite îşi aruncă aceste cununi pe un acoperiş, cele care rămân
prinse prevestind măritişul apropiat, sau peste vite: dacă
nimereşte una tânără, fata se va căsători cu un tânăr, iar dacă i
se prinde cununa într-una bătrână, un om în vârstă îi va fi
alesul.
Unele fetenemaritatea isi pun in noaptea de 23 iunie cateva sanziene sub perna si astfel îşi pot vedea
alesul în noaptea de Sânziene, dinspre ziua de 24 iunie.
În ajunul Sânzienelor,
pe 23 iunie, fetele culegeau de pe câmp flori de sânziene şi împleteau
cununi pe care le aruncau peste case.
* In zona Brasovului, in
special in Rupea si Fagaras, fetele o aleg pe cea mai frumoasa si mai
harnica dintre ele pe care o imbraca in haine de sarbatoare si ii pun
cununa de spice de griu pe cap. Apoi o impodobesc cu multe naframe
colorate si o petrec pe ogoare, pentru a le feri de seceta si grandina
si pentru ca recolta sa fie imbelsugata.
* In judetul Hunedoara,
localnicii spun ca de Sanziene apar focuri in preajma fostelor mine de
aur. Cei care au curaj sa se avinte acolo si sa sape, pot da peste
comori ingropate si uitate de timp. Dar daca cei care sapa nu au
sufletul curat, paznicii comorilor ii transforma in vilva, o fiinta
jumatate om – jumatate lup, care urla in noptile cu luna plina.
* Zona Iasiului este una
dintre putinele in care obiceiurile s-au pastrat aproape nealterate de
sute de ani. Pe 23, fetele nemaritate fac ghirlande din flori de
sanziene pe care si le pun noaptea sub perna pentru a-si visa ursitul.
Apoi fata se culca fara sa se spele, nu inainte de a rosti citeva
rugaciuni, printre care si <Tatal nostru>.
* Femeile din Vrancea se
tavalesc goale in roua diminietii de 24, pentru a fi irezistibile in
fata barbatilor, iar fetele nemaritate isi spala parul cu aceeasi roua
pentru a fi pe placul feciorilor. Daca o femeie maritata se tavaleste
prin roua in ziua de Dragaica va fi parasita de barbat si va fi
batjocorita de ceilalti barbati de celelalte femei care o vor ocoli ca
pe o stricata.
* Taranii din Sibiu impletesc
coronite din flori de sanziene pe care le pun agatate de coarnele
vitelor pentru a le feri tot anul de boli.
* In Mures, daca o persoana nu
a vazut de multa vreme pe cineva si nici nu are cum sa ia legatura cu
ea, impleteste cununi de sanziene gindindu-se mereu la respectivul. Apoi
arunca pe acoperisul casei coroana. Daca aceasta ramine acolo, inseamna
ca persoana e bine sanatoasa. Daca aluneca pana la marginea
acoperisului, inseamna ca nu mai are zile multe sau e foarte grav
bolnav. Iar daca o sa cada de pe acoperis, persoana a murit sau va muri
in curand.
* In satele din Banat, se
spune ca roua culeasa in noaptea de Sanziene de pe plantele cu
acelasi nume are proprietati magice. Cei care se ung pe fata si pe trup
cu ea isi vor pastra vigoarea si vor deveni mai frumosi. Daca roua este
culeasa dimineata, inainte de rasaritul soarelui se spune ca poate
vindeca artroza si durerile reumatice. In unele zone din Subcarpatii
Orientali, din petale de dragaica fierte in untura alba de porc in care
se adauga frunze de patlagina si se presara argila rosie, se face un
unguent despre care oamenii spun ca vindeca foarte repede ranile
deschise.
* In noaptea de Rusalii nu ai
voie sa dormi afara, sa mergi la raspintii sau sa calatoresti. Cei care
sunt pedepsiti de Rusalii se pot vindeca doar prin slujbe tinute de
preot.
* Frunzele si florile de tei,
sfintite la biserica vindeca o serie de boli, intre care si surzenia. Se
spune ca frunzele de tei ajuta sufletele mortilor sa se inalte la
ceruri, suflete care, pana in ziua de Rusalii, au stat agatate de
streasinile caselor.
