Lăsata secului pentru Postul Sfintei Mării

 

Lăsata secului pentru Postul Sfintei Mării se face pe data de 31 iulie. În cazul în care 31 iulie este în zi de miercuri sau vineri, se lasă sec în seara zilei de 30 iulie.

Cuvântul sec, din sintagma "lăsatul secului", este înteles de noi ca fiind sinonim cu uscat, fără grăsime, de post. Însă, secul pe care îl cere postul ortodox este seclum (saeculum), adică lumea împătimită.

De multe ori ne este dat să auzim că nu postul alimentar este important, ci cel spiritual. Dar nu este aşa. Ambele forme sunt importante. De vreme ce Sfinţii Părinţi au rânduit să ne infrânăm de la anumite bucate pentru o vreme, au făcut-o cu bună ştiinţă. Credinciosul nu trebuie să se multumească cu jumatăţi de măsură. Nu cu o parte din el trebuie să se apropie de praznicul Adormirii Maicii Domnului, ci cu întreaga sa natură: trup şi suflet.

Postul Adormirii Maicii Domnului nu a fost dintru început de aceeaşi durată în Biserica Răsăritului. Astfel, credincioşii din părţile Antiohiei posteau o zi, pe 6 august - de praznicul Schimbării la Faţă, cei din Constantinopol patru zile, iar creştinii din Ierusalim opt zile.

Uniformizarea datei şi duratei postului pentru toată Ortodoxia, s-a făcut în anul 1166, la sinodul din Constantinopol din vremea patriarhului Luca Crysoverghi. Aici s-a hotărât ca postul inchinat Sfintei Mării să înceapă pe 1 august şi să se încheie cu 15 august.

Postul Sfintei Mării este un post aspru, dacă ţinem seama de faptul că Biserica Ortodoxă ne cere ajunare până la ora 15.00, în zilele de luni, miercuri şi vineri, iar după această oră, ne cere să consumăm mâncare uscată. Nici în celelalte zile, nu avem parte de un post uşor: marţi şi joi se mănâncă fără ulei, iar sâmbăta şi duminica avem dezlegare la untdelemn şi vin. Facem menţiunea că în Pravila Mare se precizează că în acest post avem dezlegare la untdelemn şi vin şi in zilele de marţi şi joi.

În Postul Sfintei Mării avem o singură dezlegare la peşte, pe 6 august, când prăznuim Schimbarea la Faţă a Domnului pe Muntele Tabor.

Pentru liniştea acelor creştini, care din motive binecuvântate, nu se pot abţine de la mâncare până la ora 15.00 şi nici nu pot urma recomandarea Bisericii de a mânca fără ulei, adică o mancare cât mai uscată, Sfantul Ioan Gura de Aur spune: "Stăpânul nostru e blând şi cu omenie, nu ne cere nimic peste puterile noastre".

Postul Sfintei Mării este un post cu dată fixă, începe în fiecare an pe 1 august şi se termină în ziua Adormirii Maicii Domnului (15 august).

Sursa - http://www.crestinortodox.ro/post/lasata-secului-pentru-postul-sfintei-marii-120565.html

Obiceiuri şi credinţe de Lăsata Secului la aromâni


• Cu o săptămână înainte de Lăsata Secului oamenii mănâncă de dulce atât miercuri cât şi vineri.
• Oamenii nu pot intra în post certaţi.
• Duminica de Lăsata Secului oamenii se duc la biserică. La întoarcerea de la biserică taifa soacrei mici merge în vizită la soacra mare ducându-i smochine şi stafide. Femeile îşi cer iertare una alteia.
 • În seara de Lăsata Secului se strâng mai multe familii la o casă ca să petreacă, iar cei certaţi se împacă.
• La petrecerea care are loc în seara de Lăsata Secului tinerii fac mătănii în faţa celor bătrâni şi sunt răsplătiţi cu bani şi binecuvântaţi. Cu aceeaşi ocazie se bate halviţa.
• În ajun de Lăsata Secului bărbaţii trag cu puşca şi cu pistoalele pentru binele sămănăturilor.
• De Lăsata Secului cei tineri merg în vizită la cei mai în vârstă. Le sărută mâna. Acolo cei invitaţi mănâncă baclavale, sarailii, dulceaţă iar bărbaţii beau vin.
• Este foarte grav ca o familie să mănânce singură în ziua de Lăsata Secului.
• În ziua de Lăsata Secului familia se reunea la părinţi sau la un frate mai mare ca să bată halviţa. Ordinea în care se bătea halviţa era de la cel mai tânăr la cel mai bătrân.
• Când se bate hasca (halviţa sau un ou fiert) nu este voie să atingi alimentul cu mâna.
• De Lăsatul Secului nu se făceau Arachi sau Liyuciari. Mascaţii umblau numai de Anul Nou.
• Toată săptămâna de Lăsata Secului oamenii se mascau. Uneori se masca familia întreagă şi pleca în vizite la rude.
• De Lăsata Secului bărbaţii se mascau, obiceiul numindu-se Cuconii, Căpitănadzl’i, Ievzunii, Muscopule sau Carnaval.
• De Lăsata Secului bărbaţii se făceau căpitani iar femeile se îmbrăcau în „muscopule.” Hainele femeilor nu erau improvizate, ele erau o variantă de port mai veche care era păstrată anume pentru acest obicei.
• Femeile mascate, numite „muscopule” erau socotite ciobăniţe.
• Şi grecii obişnuiau să se mascheze de Lăsata Secului. Se întâmpla de multe ori ca într-o ceată de mascaţi să fie atât greci cât şi aromâni.
• De Lăsata Secului bărbaţii se îmbrăcau în căpitani, adică în portul bătrânesc purtat până la sfîrşitul secolului XIX, costumele de femei erau şi mai vechi. Nici unul dintre informatori nu-şi mai amintesc cum erau costumele de femei.
• O ceată de căpitănadzi avea doi bărbaţi care interpretau rolul de mangă. Manga se îmbrăca în haine negre bărbăteşti, purta o perucă neagră cu părul lung iar în mână avea un iatagan sau o cravaşă. Rolul lor era să apere muscopulea de alţi căpitănadzi care încercau s-o fure. Muscopulea era îmbrăcat în haine făcute anume şi care se păstrau de la un an la altul. Spre deosebire de portul aromân femeiesc costumul de muscopule era de culoare deschisă. Mascaţii colindau duminică de la casă la casă, iar luni făceau o petrecere cu banii şi alimentele adunate.
• De Lăsata Secului bărbaţii se mascau. Unul se făcea damă şi altul cavaler. Bărbaţii purtau fustanele, chimire late şi multe podoabe de argint. În jurul gâtului mascatul purta lanţuri cu iconiţe de argint (Sf. Gheorghe, Sf. Vasile, Maica Domnului, Isus Hristos). Icoanele se numeau hamaili (pl. heamailiaţi) şi cu ele erau descântaţi copiii care nu aveau somnul bun. Femeile (bărbaţi travestiţi) se legau peste corp cu multe şaluri. Grupul se compunea din cupluri şi mergeau mai ales la casele unde erau fete de măritat. Mascaţii aveau cu ei muzicanţi chemaţi de la oraş (clarinet, dairea, vioară). Începeau să colinde de cu seară şi terminau în zori.
• Cucoanele, mascaţii de Lăsata Secului, erau invitate la masă şi primeau bani. Din banii primiţi tinerii organizau o petrecere.
• Ievzunii îşi începeau vizitele la casele care aveau bătrâni.
• Petrecerea mascaţilor avea loc luni, la oraş şi se numea „la chiparişi.” După petrecere se fotografiau.

În timpul mesei, dacă strănută cineva este semn că în casă va naşte o femeie în cursul anului. După masă se bate halviţa – „fac hasca” – întrebuinţând pentru aceasta un băţ, o aţă (un fel de undiţă) şi o bucată de halva sau un ou. Băţul este ţinut de persoana care se bucură de cea mai mare consideraţie în grup şi
ceilalţi încearcă să prindă, pe rând, halviţa sau oul cu gura. După bătaia halviţei se face focul de Păresimi peste care cine sare scapă tot anul de purici.

Irina Nicolau, “Aromânii. Credinţe şi obiceiuri”

Ziua Imnului Naţional al României - 29 iulie

"Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume
Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman"

 

Data de 29 iulie a fost proclamată, în conformitate cu Legea nr. 99/1998, Ziua Imnului Naţional al României – „Deşteaptă-te române!”, simbol al unităţii Revoluţiei Române de la 1848.

La 29 iulie 1848, „Deşteaptă-te române!” a fost cântat pentru prima dată în Parcul Zăvoi din Râmnicu Vâlcea. La originea Imnului Naţional al României se află poemul patriotic „Un răsunet” de Andrei Mureşanu, publicat în numărul iunie-iulie 1848 al suplimentului ‘Foaie pentru minte, inimă şi literatură’, pe o melodie culeasă de Anton Pann.
Conţinutul profund patriotic şi naţional al poeziei a fost de natură să însufleţească numeroasele adunări ale militanţilor paşoptişti pentru drepturi naţionale, mai ales din Transilvania, Nicolae Bălcescu numind acest imn ‘o adevărată Marsilieză românească’. Interzis de regimurile totalitare, timp de aproape o jumătate de secol, ‘Deşteaptă-te române!’ a fost ales imediat după decembrie 1989 Imnul Naţional al României, fiind consacrat prin Constituţia din 1991.
Conform Constituţiei României, Imnul Naţional este considerat simbol naţional, alături de drapelul tricolor, stema ţării şi sigiliul statului. Cu ocazie acestei zile cu semnificație istoricǎ, Armata Romȃniei a pregǎtit o serie de evenimente.


Din data de 24.01.1990, această poezie, pe muzica lui Anton Pann, a devenit Imnul de Stat al României, cunoscut sub titlul “Desteaptă-te, române!”

Deșteaptă-te, române!” este, din 1990, imnul naţonal al României. Versurile si aranjamentul aparţin lui Andrei Mureşanu (1816 - 1863), poet de factură romantică, ziarist, traducător, un adevărat tribun al epocii marcate de Revoluţia de la 1848.
Poemul „Un răsunet” al lui Andrei Mureşanu, redactat şi publicat în timpul Revoluţiei de la 1848, a fost pus pe note în ziua în care autorul l-a recitat câtorva prieteni braşoveni, fiind cântat pentru prima oară la Braşov, într-o grădină din schei, şi nu în data de 29 iulie 1848 la Râmnicu Vâlcea, aşa cum este îndeobşte cunoscut (deşi nu se precizează care era acel cântec patriotic, cântat de cei prezenţi, s-a presupus fără dovezi că era vorba despre acesta).

Anton Pann este creditat ca autor al muzicii imnului, dar melodia pe care Andrei Mureşanu a pus versurile sale avea o largă circulaţie în epocă şi nu i se cunoaşte cu certitudine autorul.

 
De atunci, acest imn a fost cântat cu ocazia fiecărui conflict în România, datorită mesajului de patriotism şi de libertate pe care îl poartă în el. Acesta a fost şi cazul în timpul Revoluţiei române din 1989, când practic instantaneu şi generalizat a fost cântat ca un adevărat imn naţional, înlocuind imnul comunist „Trei culori”.
Timp de câtiva ani „Desteaptă-te, române!” a fost şi imnul naţional al Moldovei, dar a fost înlocuit în 1994 cu „Limba noastră”.

"DEŞTEAPTĂ-TE, ROMÂNE"

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani! 
 

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Înalţă-ţi lata frunte şi caută-n giur de tine,

Cum stau ca brazi în munte voinici sute de mii;

Un glas ei mai aşteaptă şi sar ca lupi în stâne,

Bătrâni, bărbaţi, juni, tineri, din munţi şi din câmpii!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,

Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,

"Viaţă-n libertate ori moarte!" strigă toţi.

Pre voi vă nimiciră a pizmei răutate

Şi oarba neunire la Milcov şi Carpaţi!

Dar noi, pătrunşi la suflet de sfânta libertate,

Jurăm că vom da mâna, să fim pururea fraţi!

O mamă văduvită de la Mihai cel Mare

Pretinde de la fii-şi azi mână d-ajutori,

Şi blastămă cu lacrimi în ochi pe orişicare,

În astfel de pericol s-ar face vânzători!

De fulgere să piară, de trăsnet şi pucioasă,

Oricare s-ar retrage din gloriosul loc,

Când patria sau mama, cu inimă duioasă,

Va cere ca să trecem prin sabie şi foc!

N-ajunse iataganul barbarei semilune,

A cărui plăgi fatale şi azi le mai simţim;

Acum se vâră cnuta în vetrele străbune,

Dar martor ne e Domnul că vii nu o primim!

N-ajunse despotismul cu-ntreaga lui orbie,

Al cărui jug din seculi ca vitele-l purtăm ;

Acum se-ncearcă cruzii, în oarba lor trufie,

Să ne răpească limba, dar morţi numai o dăm!

Români din patru unghiuri, acum ori niciodată

Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!

Strigaţi în lumea largă că Dunărea-i furată

Prin intrigă şi silă, viclene uneltiri!

Preoţi, cu cruce-n frunte! căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,

Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost'pământ!

 Imnul de stat al României este alcătuit din unsprezece strofe. 

La ocazii festive se interpretează strofele 1, 2, 4 si 11.

Deşteaptă-te, române, din somnul cel de moarte,

În care te-adânciră barbarii de tirani!

Acum ori niciodată croieşte-ţi altă soarte,

La care să se-nchine şi cruzii tăi duşmani! 
 

Acum ori niciodată să dăm dovezi la lume

Că-n aste mâni mai curge un sânge de roman,

Şi că-n a noastre piepturi păstrăm cu fală-un nume

Triumfător în lupte, un nume de Traian!

Priviţi, măreţe umbre, Mihai, Ştefan, Corvine,

Româna naţiune, ai voştri strănepoţi,

Cu braţele armate, cu focul vostru-n vine,

"Viaţă-n libertate ori moarte!" strigă toţi.

Preoţi, cu crucea-n frunte! căci oastea e creştină,

Deviza-i libertate şi scopul ei preasfânt.

Murim mai bine-n luptă, cu glorie deplină,
Decât să fim sclavi iarăşi în vechiul nost'pământ! 

Sursa  - http://carmenplesea.blogspot.ro/2012/01/desteapta-te-romane-imnul-de-stat-al.html

Versuri "Andrei Muresean 

Semnificaţia apei şi fântâna ca simbol sacru în viaţa tradiţională românească

„Noi, păstorii, ne facem la răscrucile drumurilor fântâni de pomană, ca să bea toţi trecătorii. Nu poate un om să nu lase în viaţă o urmă pentru pomenire.”
Bahrin Teofan, 62 ani, Izvoare, Floreşti (Basarabia), 1929

În viaţa vechiului sat, fântâna, dincolo de valoarea ei practică, era un spaţiu încărcat de valenţe sacre. Fântâna captează şi aduce la suprafaţă elementul indispensabil vieţii; izvorul eliberat din străfunduri este apa vie, cu puteri regeneratoare şi purificatoare, care aduce cu ea energiile benefice din adâncuri. Apa este asociată feminităţii, maternităţii (care stă în legătură şi cu teluricul), fecundităţii, reprezentând substanţa primordială din care au luat fiinţă toate formele. În viaţa tradiţională a satului, valoarea spirituală a fântânii este dată mai ales de capacitatea ei de a purifica şi tămădui, fiind un simbol cu profunde semnificaţii creştine.

Înainte de vorbi despre acestea, ne vom referi pe scurt la valoarea ei materială. Existenţa surselor de apă era o condiţie determinantă în stabilirea şi dezvoltarea aşezărilor. În regiunile de munte, unde apa se găseşte din abundenţă aproape de suprafaţă, fântâna este mai simplă, izvorul fiind captat printr-un jgheab de scânduri, având alături o cupă de lemn pentru scoaterea apei. La șes, ţăranul este nevoit să sape puţuri pentru a aduce la suprafaţă apa din straturile adânci ale pământului, specifică zonei de câmpie fiind fântâna-cumpănă, formată dintr-o bârnă lungă şi subţire, aşezată pe un stâlp înalt, la un capăt fiind atârnată căldarea („ciutura”). În interior este de formă cilindrică, zidită cu piatră, având o gură rotundă sau pătrată din lemn. Fântâna de tip mai evoluat este cea cu roată şi lanţ; apa este scoasă cu ajutorul unui scripete, la suprafaţă existând un cadru de protecţie din scânduri sau piatră. Fântâna mai evoluată dispune şi de alte elemente, precum acoperişul sau banca [1].

Importanţa apei ca factor hotărâtor în formarea aşezărilor rurale este evidenţiată de multitudinea oiconimelor hidrografice, de exemplu, în Dobrogea de Nord: Băltenii de Sus, Băltenii de Jos, Cişmeaua Nouă, Lunca, Plauru, Fântâna Mare, Fântâna Oilor, Grindu, Izvoarele, Luncavița, Murighiol (Lacul Vânăt), Ostrov, Agighiol (Lacul Amar), Iazurile, Valea Teilor etc. [2].

Anumite rituri desfăşurate lângă fântână, precum rugăciuni pentru rod, ceremonii de fertilizare şi practici agrare pentru aducerea ploii (Caloianul, Paparuda) vădesc rolul apei ca element esenţial în fertilitatea ogoarelor. Asociate apei ca simbol al fecundităţii sunt şi diverse practici premaritale şi maritale. De asemenea, ceea ce denotă capacitatea nelimitată de naştere a apei este faptul că zeiţele naşterii sunt, în general, divinităţi acvatice, cum este, în credinţele populare româneşti, barza, pasăre de baltă [3]. Lângă fântână se mai fac descântece pentru tămăduirea trupului şi a sufletului. Mai mult, fântâna devine ea însăşi obiect ritual. În sate, la răspântii şi la mănăstiri se găsesc destul de multe fântâni despre care ţăranii cred că au puterea de a însănătoşi trupul şi sufletul. În Ţara Oltului, lângă mănăstirea de la Sâmbăta de Sus, ctitorită de Constantin Brâncoveanu, există o astfel de fântână vindecătoare, „Izvorul tămăduirii”, unde ajung, an de an, mii de credincioşi.

Cum arată Corina Bistriceanu, forța purificatoare a apei este evidenţiată, în credinţele populare, şi prin concepţia că morţii în apă sunt „cei mai buni dintre morţi”, materia lor nu s-a descompus în mediul teluric, ca în cazul celorlalţi morţi, ci în spaţiul acvatic, care dizolvă materia pentru a o transforma într-o existenţă reînnoită. Ei sunt „blajinii, care locuiesc în curăţenie pe ostroavele de la capătul Apei Sâmbetei”, un râu care desparte cele două lumi ireconciliabile [4]. Se spune că, după ce pământul va fi copleşit de păcatele oamenilor, blajinii îl vor stăpâni şi îl vor purifica.

În tradiţia ţărănească, există credinţa că cei care sapă fântâni de pomană dobândesc ispăşirea păcatelor, acesta fiind şi un rit pentru pomenirea celor morţi, precum şi una dintre cele mai mari binefaceri. „Dacă faci o fântână, atunci până la al nouălea neam ai pomană” [5]; „Noi păstorii ne facem la răscrucile drumurilor fântâni de pomană, ca să bea toţi trecătorii. Nu poate un om să nu lase în viaţă o urmă pentru pomenire” (Bahrin Teofan, 62 ani, Izvoare, Floreşti, Basarabia, 1929). Pentru a fi apărate de duhurile rele, fântânile sunt străjuite deseori de o cruce sau o troiţă.

Fântâna ca ispăşire şi ca simbol al purificării apare şi în balada meşterului Manole, la finalul acţiunii. Locul unde se prăbuşeşte Manole se transformă într-o „fântână lină”: „O fântână lină,/ Cu apă puţină,/ Cu apă sărată,/ Cu lacrimi udată!”. „Fântâna lină” simbolizează odihna, pacea la care ajunge meşterul eliberat de sub povara crimei, iar apa sărată semnifică, în aceeaşi măsură, liniştea şi mântuirea sufletului său, sarea fiind un simbol al substanţei purificatoare, al incoruptibilităţii, al expierii.

Pe lângă valoarea ei ca simbol al fecundităţii şi purificării, fântâna este, în lumea satului, şi un loc al relaţiilor sociale, care favorizează întâlnirile. Fântâna ca loc de întâlnire apare ca topos în mitologie şi folclor, fiind frecvent prezentă, cu această semnificaţie, şi în Biblie, ca loc unde se cunosc viitorii soţi, dar şi ca loc de întâlnire între Dumnezeu şi om. Lângă o fântână, în țara Madian, Moise îşi întâlneşte viitoarea soţie (Ieşirea 2, 11-22), la o fântână slujitorul lui Avraam o descoperă pe Rebeca, cea care va deveni soţie lui Isaac, fiul stăpânului său (Facerea 24, 2-27), şi tot lângă o fântână Iacov o cunoaşte pe Rahila (Facerea 29,1-6). Potrivit tradiţiei, Iisus o întâlneşte pe femeia samarineancă lângă un puţ aparţinând ţinutului cumpărat de Iacov [6].

În acest episod din Biblie, apa este menţionată în sensul ei propriu, dar şi cu semnificaţia ei simbolică cea mai profundă; apa, ca substanţă materială, astâmpără doar temporar setea, dar, prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ea devine izvor al vieţii veşnice, al apei vii izbăvitoare, care potoleşte pentru totdeauna setea oamenilor care se adapă din ea. „Oricine bea din apa aceasta va înseta din nou. Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţa veşnică” (Ioan 4, 13-14) – spune Iisus femeii samarinence, care, mergând după apă, a găsit izvorul apei mântuitoare. „Acela ce crede întru Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (Ioan 7, 38).

Semnificaţia apei este însă ambivalentă, fiind un simbol al vieţii, dar şi al morţii; din element binefăcător, ea poate deveni un factor de disoluţie, care inspiră teama de inundaţie sau de inec, teamă întipărită în mentalul ţăranului din zonele expuse inundaţiilor. Pentru a-i fi atenuată forța distructivă, sunt practicate ceremonialuri pentru legarea ploilor. Apa ca simbol al morţii este un indiciu al neputinţei omului de a se salva prin sine însuşi, când, după căderea lui Adam în păcat, apele („de sub cer”, care aparţin lumii noastre) au căpătat forța de a devasta creaţia.

În Biblie, această ambivalență exprimă, pe de o parte, asprimea divină, care distruge omenirea păcătoasă prin potop pentru a curaţi pământul, pe de altă parte, milostenia lui Dumnezeu, prin care apa devine izvor al mântuirii. Astfel, apa este redată, în Biblie, ca simbol şi instrument al dreptăţii divine [7]. În evenimentul Potopului, apele de deasupra tăriei (apele cereşti) şi cele de sub tărie (apele lumii create) s-au unit pentru a îneca păcatul ce năpădise pământul, făcând posibilă un fel de întoarcere la prima zi a creaţiei. „În anul şase sute al vieţii lui Noe (...) s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare şi s-au deschis jgheaburile cerului” (Fac. 7, 11) [8]. Domnul lasă totuşi o frântură de creaţie – Arca lui Noe –, din care lumea poate fi refăcută. În dreptatea Sa, Domnul se mânie, pentru a-şi revarsa apoi milostivirea şi a da omului căzut şansa de a se ridica: „Iar când pământul a fost acoperit de ape, înţelepciunea l-a mântuit şi pe cel drept l-a purtat în slaba arcă de lemn” (înţelepciunea lui Solomon 10,4) [9].

În creştinism, apa este ilustrată ca element primordial în crearea lumii (asociată cu Sfântul Duh, care „se purta pe deasupra apelor”), dar şi ca element eschatologic, semn al împlinirii actului de mântuire a omenirii la sfârşitul timpurilor, simbol al restaurării şi înnoirii spirituale şi izvor de sfinţenie, care spală păcatul originar prin Botez.

Putem înţelege, astfel, apa ca forţă care reface unitatea dintre cer şi pământ, legătura dintre om şi Dumnezeu, care determină o preschimbare a lumii păcătoase, trecerea ei spre o nouă existenţă. De altfel, oglinda apei poate simboliza o poartă care face trecerea de la apa terestră la cea celestă, restabilind unitatea lor primordială [10]. Prin forma sa, fântână poate fi asociată cu rădăcina arborelui cosmic şi cu verticalitatea coloanei, semn al aspiraţiei pământului spre cer. Fântâna are, prin urmare, şi o semnificaţie solară, deoarece, la zenit, o rază de soare sau de lună pătrund în fântână [11]. Tot astfel, mişcările de jos în sus ale cumpenei fântânii pot reflecta simbolic legătura dintre lumea cerească şi cea pământească.
(Va urma partea a II-a: Apa ca element sfinţitor în sărbătorile creştine)

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Note:
[1] Ernest Bernea, Civilizaţia română sătească, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, cap. „Arhitectură și construcții” - Fântâna, pp. 148-150.
[2] Alexandru Chiselev, Apa – Viaţă şi moarte. Ipostaze ale simbolisticii apei în cultura tradiţională, Revista Datina, Anul XV, nr. 52, martie 2009, pp. 11-13.
[3] Corina (Bistriceanu) Pantelimon, Reprezentările binelui şi răului în mitologia populară românească, teză de doctorat, Universitatea din Bucureşti, 2007, coord. ştiinţific, prof. univ. dr. Ilie Bădescu, cap. Cultul apelor, pământului şi cerului, p. 82.
[4] Ibidem, p. 81.
[5] Elena Niculiţă-Voronca, Datinile şi credinţele poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică, Cernăuţi, 1903, p. 890, apud Ivan Evseev, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura Amarcord, 1994, Timișoara, p. 58.
[6] Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice, trad. Michaela Slavescu, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, cap. Apa. Întâlniri în jurul surselor de apă, p. 58.
[7] Ibidem, cap. Apa afundării şi a mântuirii, p. 54.
[8] Ierodiacon Gabriel, Simbolismul apei în Teofanie, http://www.crestinortodox.ro/sfinţirea-casei/simbolismul-apei-teofanie-70092.html.
[9] Maurice Cocagnac, op. cit., p. 55.
[10] Lucian Gruia, Fântâna – Poartă – Tunel – Arbore cosmic?, http://dochia.bravepages.com/revista_nouă/4-2010/eseu-gruia.htm
[11] Ibidem.

Sursă imagine: Kurt Hielscher, album de fotografie, România anilor '30.

Frumuseţea şi semnificaţia porţilor tradiţionale românești

„Porţile maramureşene sunt opere populare, expresii alese ale geniului popular românesc” (Ernest Bernea) [1]

Porţile ţărăneşti tradiţionale, adevărate „arcuri de triumf rustice”, cum le-au numit unii cercetători, ne oferă cele mai frumoase expresii ale artei populare românești a prelucrării lemnului. Civilizaţia lemnului care s-a dezvoltat la noi, în special în Maramureş, are origini străvechi, coborând până în vremurile îndepărtate ale triburilor dacice care locuiau pe teritoriul nostru şi care stăpâneau cu măiestrie meşteşugul prelucrării lemnului. Istoricul Vasile Pârvan, în cartea sa Getica, arată că în viaţa dacilor era nelipsit lemnul, pe care îl foloseau în construirea caselor şi în confecţionarea majorităţii uneltelor, precizând că, „în aurora istoriei lor, ei au rămas tot timpul în «epoca lemnului»”.

Din arta dacilor s-au păstrat multe motive care apar şi pe porţile ţărăneşti (pe porţile maramureşene şi bucovinene se pot întâlni simboluri identice cu cele de pe columna lui Traian), precum şi pe multe obiecte ţărăneşti de mobilier, cum sunt motivul soarelui, figurat ca rozetă, romb şi cercuri concentrice, motivul lunii – căruia îi este asociat cel al spiralei şi meandrelor –, motivul bradului şi frunzei [2]. De altfel, arta ornamentării lemnului „se confundă şi cu începuturile formării poporului român” (Aurel Bodiu) [3].

Cele mai frumoase porţi din lemn se întâlnesc în Maramureş, Gorj, Sălaj, în Oltenia, dar și în Bucovina. Porţi şi portiţe decorate deosebit apar şi în alte zone precum în regiunile Sibiului, Făgăraşului, Clujului, pe valea Mureşului, în Reghin, Muscel, Vâlcea. Porţile din zid se găsesc mai ales în Transilvania, unde este mai dezvoltată arhitectura în cărămidă, însă acestea nu ating valoarea artistică a porţilor vechi din lemn [4].

Decorul în lemn, cioplit şi sculptat, este foarte răspândit şi pe porţile din Podişul Moldovei, cărora le sunt specifice mai ales sculpturile antropomorfe, mai frecvente decât în alte zone [5]. În această regiune, figuri antropomorfe sunt sculptate în trunchiuri groase de stejar, care sunt apoi utilizate ca stâlpi la porţi şi la garduri. În zona Iaşi-Huşi se găseau stâlpi care aveau în partea de sus un disc de lemn decorat stilizat, în tehnica inciziei, cu ochi, nas şi gură [6]. Cum arată etnologul Paul Petrescu, „în mentalităţile trecute, imaginea omului întruchipa pe înşişi strămoşii curţii şi ai casei, plecaţi din lumea aceasta, dar veghind cu străşnicie, nu numai din depărtările tăriei cereşti, ci chiar de pe hotarul închipuit de împrejmuire al gospodăriei, la viaţa şi averea descendenţilor lor” [7].

Meşterii care construiau cele mai frumoase porţi erau, în general, aceiaşi care ridicau şi bisericile din lemn şi porţile lor. În Maramureş, porţile ţărăneşti surprind mai ales prin dimensiunea monumentală şi forma puţin obişnuită. În această regiune, ele se întâlnesc mai ales în satele de pe văile Mara, Cosău şi Iza, precum şi în unele localităţi din Ţara Lăpuşului. În general, poarta se susţine pe trei stâlpi solizi din lemn de stejar, înfipţi bine în pământ, ciopliţi în patru fete, legaţi în partea de sus printr-o grindă numită „fruntar”, peste care se sprijină un acoperiş larg, din şindrilă (hăizaș), asemănător celor de la troiţe. Cei trei stâlpi susţin două porţi: poarta mare, pentru care şi animale, şi poarta mică, pentru oameni. Cele două porţi au, în general, acoperiş comun. În unele zone din nordul Ardealului şi mai ales în Maramureş, acoperişul are uneori formă conică, aşa cum au troiţele, purtând în vârf o cruce [8].

Faptul că dimensiunile porţii erau atât de mari şi că omul se dedica atât de mult înfrumuseţării ei arată că ea avea pentru ţăran o însemnătate deosebită şi o valoare spirituală profundă. Împreună cu gardul care împrejumuia casa, ea forma o adevărată „centură de apărare”, fiind al treilea prag de trecere după cel al uşii de intrare în casă şi cel al prispei [9]. Poarta (spațiu sacralizat, așa cum sunt și pragul, vatra și fântâna) are și semnificația unui hotar care desparte un loc curat, familiar și roditor, un spațiu al armoniei – gospodăria ţăranului –, de un loc care putea fi necurat, uliţa satului, „a tuturor şi a nimănui”, supusă necunoscutului [10]. Un aspect semnificativ este că, în general, casele țăranilor români nu aveau fațada spre ulița satului, ci spre curte. Ograda formează, împreună cu casa, un microcosmos în care fiecare om, animal, plantă sau lucru se afla la locul lui, iar omul viețuia în armonie cu tot ceea ce-l înconjura; ograda era supravegheată cu atenție ca tot ceea ce îi aparținea să fie ferit și să rodească bine. Prin urmare, este esențială semnificația porții ca hotar între curte și ulița. Prin importanța pe care o are ca loc de trecere, poarta este însă și spaţiu vulnerabil, de aceea, pentru a împiedica pătrunderea prin poartă în interiorul gospodăriei a unor spirite rele, țăranul desfășura anumite acte rituale.

În primul rând, tăierea stejarului din care urma să fie construită poarta trebuia să aibă loc doar în perioadele cu luna plină și doar în decembrie și ianuarie, când lemnul doarme, existând concepția că astfel lemnul nu putrezește. Transportul din pădure se realiza numai în una dintre zilele în care se putea mânca „de dulce” (marţi, joi sau sâmbătă), pentru ca lemnul să aducă noroc [11].

De asemenea, când construia poarta, ţăranul îngropa sub pragul acesteia (așa cum proceda și la întemeierea casei) anumite elemente cu valoare apotropaică (de apărare împotriva duhurilor rele), precum aghiazmă şi tămâie, sare, piper, bani. În anumite momente, când atacul din partea forţelor malefice era, în credința ţăranilor, mai agresiv, deasupra porţii erau prinse ramuri verzi, care aveau puterea de a proteja gospodăria de aceste atacuri. Acest obicei încă se mai păstrează, ţăranii recurgând la el la anumite sărbători, la Florii, în Duminica Mare, de Sfântul Gheorghe, Armindeni (sărbătoare populară de primăvară, ţinută pe 1 mai), Ispas [12]. Ţăranul practica şi alte rituri asociate cu trecerea pragului porţii, precum cele de purificare a animalelor înainte de ieşirea lor la păşunat, cele legate de scoatarea plugului pentru prima oară primăvara, ritualuri efectuate la intrarea miresei după cununie sau atunci când ţăranul pornea să întreprindă o activitate importantă.

Așadar, pe lângă însemnătatea ei ca hotar care separă și leagă, în același timp, două lumi calitativ diferite, poarta este și un simbol al trecerii (ca și pragul). Trecerea pe sub poartă are puternice conotații spirituale, semnifică o transformare, trecerea spre o altă etapă sau spre un alt tărâm (când se trecea cu mortul pe sub poartă – însemnele de pe poartă fiind menite, prin influența lor benefică, a-i înlesni trecerea cu bine către lumea cealaltă), pătrunderea din exterior spre interior, dintr-un spațiu profan (aparținând necunoscutului), într-un spațiu consacrat (spațiul domestic). Mircea Eliade arăta că „prin paradoxul ritului, orice spațiu consacrat coincide cu centrul lumii, tot așa cum timpul unui ritual coincide cu timpul mitic al începutului” [13].

Referindu-se la rolul simbolic al porții, tot Mircea Eliade scria, în culegerea sa de eseuri, Insula lui Euthanasius: „Poarta îndeplineşte în viața poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viata insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viată, în viața reală de afară. Poarta veghează la căsătorie şi sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi; ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai putin, să vegheze alte naşteri, alte nunți, alte morți” [14].

Poarta îl invită pe călător să intre cu gând bun în spațiul gospodăriei. Însușirile sacre pe care le concentrează elementele decorative au menirea de a opri răul, de a-l purifica pe cel care ajunge în teritoriul străjuit de ea. Poarta are și un accentuat caracter social, făcând legătura cu viața socială a satului. Fiind primul element arhitectural care intră în atenția trecătorului, este ca o emblemă a familiei, astfel că țăranul se străduia să îi dea un aspect atrăgător și prietenos.

În viaţa satului, poarta era şi un obiect de mândrie. În Maramureş, ea reflecta o situaţie înstărită şi anumite privilegii de care se bucurau o categorie de ţărani, cei de origine nemeşească. Nemeşii erau o clasă de ţărani nobili, cuprinzând un număr mare de familii, provenind din rândul obştilor maramureşene, ţărani care se bucurau, în perioada feudală, de anumite privilegii. Potrivit unor cercetători, doar nemeşii aveau privilegiul de a-şi construi porţi înalte în faţa gospodăriilor [15]. Alţi cercetători spun că prin acest termen erau desemnaţi oamenii liberi, cu stare.

Motive şi simboluri pe porţile ţărăneşti

Valoarea artistică deosebită a porţilor este dată mai ales de motivele decorative care o împodobesc, vădind un dezvoltat simț pentru frumos al meșterilor. Acestea nu aveau însă un rol pur ornamental, purtând o complexitate de semnificații. După cum remarca Lucian Blaga, „ornamentica, acest fenomen specializat al artei populare, este tocmai depozitara tainelor colective ale fiecărei etnii”. Cele mai frecvente sunt simbolurile solare, precum rozetele, cercurile simple sau concentrice – cercurile concentrice reprezintă cele trei ipostaze ale soarelui, la răsărit, la amiază şi la apus –, vârtejul sau morişca, colacul, romburile (numite şi „roţi” în arta populară din Transilvania) şi alte motive precum „pomul vieţii” (brăduţul), crucea, funia împletită, spirala. Uneori apar şi motive din lumea animală, cum ar fi pasărea (porumbelul), şarpele, calul, colţii de lup (simboluri puternic apotropaice).

Simbolul predilect (prezent deseori în asociere cu motivul crucii) este, aşadar, soarele, alături de celelalte semne care se subsumează acestuia. Simbol al divinităţii dătătoare de viaţă, izvor al luminii şi căldurii, soarele este, în spiritualitatea populară, unul dintre cele mai importante simboluri sacre, influenţând viaţa şi activitatea din timpul zilei a omului, apare şi ca simbol al învierii și nemuririi. Motivul nu lipseşte aproape de pe nicio poartă, fiind ilustrat foarte frecvent, împreună cu celelalte reprezentări derivate din el, şi în arhitectura caselor şi pe obiectele de mobilier.

Cercul, legat, în mod evident, de cultul solar, este un simbol al perfecţiunii şi regenerării, al mişcării veşnice pe o traiectorie care nu are nici început, nici sfârşit [16]. Pus deseori în legătură cu soarele este motivul calului, des figurat, având importante calități apotropaice, fiind şi un simbol al măreţiei şi al frumuseţii desăvârşite; în viziunea populară, carul soarelui este tras de cai albi, care au sarcina de a „transporta” lumina pe întreaga suprafaţă a pământului. Asociat cursei cailor este şi motivul vârtelniţei cu patru braţe. Motivul cailor ca simbol solar este prezent şi în multe balade şi colinde.

Soarele apare uneori reprezentat cu chip omenesc, ceea ce înseamnă că îi erau atribuite însuşiri umane, având, desigur, şi rol apotropaic.

După cum am menționat, simbolurile solare se împletesc, de multe ori, cu motivul crucii, înscrisă în cercuri și în alte forme geometrice sau formată din noduri. De altfel, principalul semn creştin nu numai că este nelipsit din repertoriul de motive şi simboluri care împodobesc elemente din arhitectura casei și a porții, el marchează profund viaţa ţăranului, care se ghidează îndeosebi după datinile creştine.

Un loc aparte în ansamblul motivelor ornamentale de pe porți îl are rozeta, alt simbol solar, cea mai răspândită fiind rozeta cu șase petale înscrise în cerc, reprezentând perfecțiunea, fiind, în concepția veche populară, și purtătoarea unor puteri binefăcătoare.

Un motiv mereu întâlnit pe porţile ţărăneşti este și funia împletită sau răsucită, care ia diverse forme: cerc, triunghi, cruce, colac, noduri. Funia răsucită este un semn al infinitul, exprimă aspirația spre înalțimi, legătura dintre pământ şi cer. Ea degajă energii benefice. Conceptul de împletire are adânci semnificaţii spirituale, simbolizând împletirea unor forţe aducătoare de bine, care au şi un rol de apărare împotriva spiritelor rele. De asemenea, părul împletit este un semn al fecioriei, iar funia de fum simboliza, în concepţia populară, calea prin care sufletul ajunge la cer [17].

Pomul vieţii este un alt motiv principal şi foarte vechi, simbol al vitalităţii, al ascensiunii spre cer, al rodniciei continue şi al vieţii veşnice. Legate de acest simbol sunt bradul, ramura de brad, frunza şi vasul cu flori. Este înfățișat pe stâlpii porții ca un ax vertical (din funii) reprezentând trunchiul pomului, din care pornesc, în chip de ramuri, brațe ridicate sau înclinate. Simbolul mai este prezent stilizat în formă trifurcată, cu vârful sub formă de cruce. Motivul apare nu numai pe porţi, ci și pe pereţii caselor, pe stâlpii pridvoarelor, pe frontoane, pe grinzi, pe diverse vase şi obiecte de mobilier. Verde şi peren, bradul întruchipează idealul „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte”. Este folosit în riturile de construcţie, fiind arborat pe coama casei nou construite; este numit şi „arborele nunţii”, pus la începutul unei noi vieţi de familie.

Dintre motivele avimorfe, cele mai frecvente sunt porumbelul, simbol al sufletului, al purității morale, al legăturii cu cerul, și cocoșul, simbol solar, care anunță, prin cântecul său, răsăritul soarelui și izgonește duhurile rele ale nopții. Cocoșului, vestitor al luminii care urmează nopții, îi sunt atribuite puternice virtuți protectoare, expus uneori și în vârful acoperișurilor caselor și ale bisericilor vechi.

Crucile şi boldurile, frecvente pe acoperişurile porţilor (prezente deseori şi pe coama caselor), au, de asemenea, o puternică funcţie protectoare. Boldurile, ca nişte săgeţi îndreptate spre cer, reprezintă verticalitatea, aspirația spre înălţimi, o „ancorare” a construcţiei în universul cosmic.

Stâlpii porţilor (precum şi cele de la prispele caselor, cei ai porților având însă, în general, dimensiuni mult mai mari) amintesc de vechile coloane, simbolizând verticalitatea, ascensiunea. Coloanele, asociate stâlpilor, fac legătura între pământ şi forţele benefice ale înălţimilor spre care urcă, făcând parte din simbolistica unui „axis mundi”, analizată pe larg de Mircea Eliade, reprezentând un centru al lumii, care comunică cu puterile divine. De fapt, sensurile tuturor simbolurilor analizate converg către ideea că, pentru ţăran, casa, loc sacru, se află „în centrul lumii”, într-un spaţiu care transcende planul fizic şi se situează sub „zarişte cosmică”, intrând în legătură cu veşnicia. Lucian Blaga spune foarte sugestiv că „geografia în care îşi fixează săteanul locuinţa este o geografie mitologică. Viaţa satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar”. Aşadar, satul „nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă, satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit” [18].

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Autor fotografie: Adrian Petrisor
http://adypetrisor.blogspot.ro/2011/05/manastirea-barsana-maramures

Note:
[1] Ernest Bernea, Maramureșul, Țară Românească, Editura Predania, 2012, p. 35 .
[2] Aurel Bodiu, Ornamentica mobilierului ţărănesc românesc din Transilvania, Consiliul Județean Cluj, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, Cluj-Napoca, 2006, p. 14.
[3] Ibidem.
[4] Henri H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, Editura Științifică, București, 1968, p. 46.
[5] Valer Butură, Etnografia poporului român: cultura materială, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 77.
[6] Paul Petrescu, Arhitectura, în vol. Arta populară românească, București, 1969, p. 98, apud V. Butură, op. cit., p. 77.
[7] Paul Petrescu, Imaginea omului în arta populară românească, Bucureşti, Editura Meridiane, 1969, p. 11.
[8] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 145.
[9] Mihai Camilar, Maria Camilar, Simboluri sacre în universul casei tradiţionale din Bucovina, http://ianus.inoe.ro/M%20Camilar.htm.
[10] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, p. 147.
[11] Francisc Nistor, Poarta maramureșeană, Editura Sport-Turism, București, 1977.
[12] Mihai Camilar, Maria Camilar, lucr. cit.
[13] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, arhetipuri si repetare, trad. Maria Ivanescu și Cezar Ivanescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.
[14] Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943, p. 373.
[15] Francisc Nistor, op. cit.
[16] Aurel Bodiu, Cercul, op. cit., pp. 59-62.
[17] Ibidem, p. 80.
[18] Lucian Blaga, Elogiu satului romanesc, iunie 1937, discurs de recepţie rostit cu prilejul primirii în Academia Română.

Ţăranul român

Petre Țuțea, despre țăranul român:
„Ţăranii formează o comunitate şi orăşenii o societate. Comunitatea e de natură organică şi societatea oraşului e de natură construită. Orăşenii sînt juxtapuşi, cum sînt cartofii în sac, în timp ce sătenii stau în sat prin reguli de comportare, convieţuire, prin asigurarea sănătăţii şi echilibrului mediului ambiant.”

„Când va dispărea ultimul ţăran din lume – la toate popoarele, vreau să spun – va dispărea şi ultimul om din specia om. Şi atunci or să apară maimuţe cu haine.”

„Comunitatea ţărănească este o realitate organică. Nu seamănă cu o adunătură informă (se poate observa şi aici că platonicianul din el avea oroare de topirea formelor) sau cu un azil de noapte. Sufletul ţărănesc are trăsături de o mare frumuseţe umană. Nu se poate vorbi de umanismul ţărănesc, fiindcă sufletul ţărănesc este incompatibil cu titanismul sau cu însingurarea încărcată de deznădejde.”

„O căruță de țărani a ținut în sah imperii."

„Țăranul este omul absolut.”