Frumuseţea şi semnificaţia porţilor tradiţionale românești

„Porţile maramureşene sunt opere populare, expresii alese ale geniului popular românesc” (Ernest Bernea) [1]

Porţile ţărăneşti tradiţionale, adevărate „arcuri de triumf rustice”, cum le-au numit unii cercetători, ne oferă cele mai frumoase expresii ale artei populare românești a prelucrării lemnului. Civilizaţia lemnului care s-a dezvoltat la noi, în special în Maramureş, are origini străvechi, coborând până în vremurile îndepărtate ale triburilor dacice care locuiau pe teritoriul nostru şi care stăpâneau cu măiestrie meşteşugul prelucrării lemnului. Istoricul Vasile Pârvan, în cartea sa Getica, arată că în viaţa dacilor era nelipsit lemnul, pe care îl foloseau în construirea caselor şi în confecţionarea majorităţii uneltelor, precizând că, „în aurora istoriei lor, ei au rămas tot timpul în «epoca lemnului»”.

Din arta dacilor s-au păstrat multe motive care apar şi pe porţile ţărăneşti (pe porţile maramureşene şi bucovinene se pot întâlni simboluri identice cu cele de pe columna lui Traian), precum şi pe multe obiecte ţărăneşti de mobilier, cum sunt motivul soarelui, figurat ca rozetă, romb şi cercuri concentrice, motivul lunii – căruia îi este asociat cel al spiralei şi meandrelor –, motivul bradului şi frunzei [2]. De altfel, arta ornamentării lemnului „se confundă şi cu începuturile formării poporului român” (Aurel Bodiu) [3].

Cele mai frumoase porţi din lemn se întâlnesc în Maramureş, Gorj, Sălaj, în Oltenia, dar și în Bucovina. Porţi şi portiţe decorate deosebit apar şi în alte zone precum în regiunile Sibiului, Făgăraşului, Clujului, pe valea Mureşului, în Reghin, Muscel, Vâlcea. Porţile din zid se găsesc mai ales în Transilvania, unde este mai dezvoltată arhitectura în cărămidă, însă acestea nu ating valoarea artistică a porţilor vechi din lemn [4].

Decorul în lemn, cioplit şi sculptat, este foarte răspândit şi pe porţile din Podişul Moldovei, cărora le sunt specifice mai ales sculpturile antropomorfe, mai frecvente decât în alte zone [5]. În această regiune, figuri antropomorfe sunt sculptate în trunchiuri groase de stejar, care sunt apoi utilizate ca stâlpi la porţi şi la garduri. În zona Iaşi-Huşi se găseau stâlpi care aveau în partea de sus un disc de lemn decorat stilizat, în tehnica inciziei, cu ochi, nas şi gură [6]. Cum arată etnologul Paul Petrescu, „în mentalităţile trecute, imaginea omului întruchipa pe înşişi strămoşii curţii şi ai casei, plecaţi din lumea aceasta, dar veghind cu străşnicie, nu numai din depărtările tăriei cereşti, ci chiar de pe hotarul închipuit de împrejmuire al gospodăriei, la viaţa şi averea descendenţilor lor” [7].

Meşterii care construiau cele mai frumoase porţi erau, în general, aceiaşi care ridicau şi bisericile din lemn şi porţile lor. În Maramureş, porţile ţărăneşti surprind mai ales prin dimensiunea monumentală şi forma puţin obişnuită. În această regiune, ele se întâlnesc mai ales în satele de pe văile Mara, Cosău şi Iza, precum şi în unele localităţi din Ţara Lăpuşului. În general, poarta se susţine pe trei stâlpi solizi din lemn de stejar, înfipţi bine în pământ, ciopliţi în patru fete, legaţi în partea de sus printr-o grindă numită „fruntar”, peste care se sprijină un acoperiş larg, din şindrilă (hăizaș), asemănător celor de la troiţe. Cei trei stâlpi susţin două porţi: poarta mare, pentru care şi animale, şi poarta mică, pentru oameni. Cele două porţi au, în general, acoperiş comun. În unele zone din nordul Ardealului şi mai ales în Maramureş, acoperişul are uneori formă conică, aşa cum au troiţele, purtând în vârf o cruce [8].

Faptul că dimensiunile porţii erau atât de mari şi că omul se dedica atât de mult înfrumuseţării ei arată că ea avea pentru ţăran o însemnătate deosebită şi o valoare spirituală profundă. Împreună cu gardul care împrejumuia casa, ea forma o adevărată „centură de apărare”, fiind al treilea prag de trecere după cel al uşii de intrare în casă şi cel al prispei [9]. Poarta (spațiu sacralizat, așa cum sunt și pragul, vatra și fântâna) are și semnificația unui hotar care desparte un loc curat, familiar și roditor, un spațiu al armoniei – gospodăria ţăranului –, de un loc care putea fi necurat, uliţa satului, „a tuturor şi a nimănui”, supusă necunoscutului [10]. Un aspect semnificativ este că, în general, casele țăranilor români nu aveau fațada spre ulița satului, ci spre curte. Ograda formează, împreună cu casa, un microcosmos în care fiecare om, animal, plantă sau lucru se afla la locul lui, iar omul viețuia în armonie cu tot ceea ce-l înconjura; ograda era supravegheată cu atenție ca tot ceea ce îi aparținea să fie ferit și să rodească bine. Prin urmare, este esențială semnificația porții ca hotar între curte și ulița. Prin importanța pe care o are ca loc de trecere, poarta este însă și spaţiu vulnerabil, de aceea, pentru a împiedica pătrunderea prin poartă în interiorul gospodăriei a unor spirite rele, țăranul desfășura anumite acte rituale.

În primul rând, tăierea stejarului din care urma să fie construită poarta trebuia să aibă loc doar în perioadele cu luna plină și doar în decembrie și ianuarie, când lemnul doarme, existând concepția că astfel lemnul nu putrezește. Transportul din pădure se realiza numai în una dintre zilele în care se putea mânca „de dulce” (marţi, joi sau sâmbătă), pentru ca lemnul să aducă noroc [11].

De asemenea, când construia poarta, ţăranul îngropa sub pragul acesteia (așa cum proceda și la întemeierea casei) anumite elemente cu valoare apotropaică (de apărare împotriva duhurilor rele), precum aghiazmă şi tămâie, sare, piper, bani. În anumite momente, când atacul din partea forţelor malefice era, în credința ţăranilor, mai agresiv, deasupra porţii erau prinse ramuri verzi, care aveau puterea de a proteja gospodăria de aceste atacuri. Acest obicei încă se mai păstrează, ţăranii recurgând la el la anumite sărbători, la Florii, în Duminica Mare, de Sfântul Gheorghe, Armindeni (sărbătoare populară de primăvară, ţinută pe 1 mai), Ispas [12]. Ţăranul practica şi alte rituri asociate cu trecerea pragului porţii, precum cele de purificare a animalelor înainte de ieşirea lor la păşunat, cele legate de scoatarea plugului pentru prima oară primăvara, ritualuri efectuate la intrarea miresei după cununie sau atunci când ţăranul pornea să întreprindă o activitate importantă.

Așadar, pe lângă însemnătatea ei ca hotar care separă și leagă, în același timp, două lumi calitativ diferite, poarta este și un simbol al trecerii (ca și pragul). Trecerea pe sub poartă are puternice conotații spirituale, semnifică o transformare, trecerea spre o altă etapă sau spre un alt tărâm (când se trecea cu mortul pe sub poartă – însemnele de pe poartă fiind menite, prin influența lor benefică, a-i înlesni trecerea cu bine către lumea cealaltă), pătrunderea din exterior spre interior, dintr-un spațiu profan (aparținând necunoscutului), într-un spațiu consacrat (spațiul domestic). Mircea Eliade arăta că „prin paradoxul ritului, orice spațiu consacrat coincide cu centrul lumii, tot așa cum timpul unui ritual coincide cu timpul mitic al începutului” [13].

Referindu-se la rolul simbolic al porții, tot Mircea Eliade scria, în culegerea sa de eseuri, Insula lui Euthanasius: „Poarta îndeplineşte în viața poporului român rolul unei făpturi magice, care veghează la toate actele capitale din viata insului. Prima trecere pe sub poartă înseamnă aproape o intrare în viată, în viața reală de afară. Poarta veghează la căsătorie şi sub poartă mortul e dus, solemn, spre lăcaşul de veci. Este, atunci, o reîntoarcere în lumea dintâi; ciclul e închis, şi poarta rămâne mai departe, cu un om mai putin, să vegheze alte naşteri, alte nunți, alte morți” [14].

Poarta îl invită pe călător să intre cu gând bun în spațiul gospodăriei. Însușirile sacre pe care le concentrează elementele decorative au menirea de a opri răul, de a-l purifica pe cel care ajunge în teritoriul străjuit de ea. Poarta are și un accentuat caracter social, făcând legătura cu viața socială a satului. Fiind primul element arhitectural care intră în atenția trecătorului, este ca o emblemă a familiei, astfel că țăranul se străduia să îi dea un aspect atrăgător și prietenos.

În viaţa satului, poarta era şi un obiect de mândrie. În Maramureş, ea reflecta o situaţie înstărită şi anumite privilegii de care se bucurau o categorie de ţărani, cei de origine nemeşească. Nemeşii erau o clasă de ţărani nobili, cuprinzând un număr mare de familii, provenind din rândul obştilor maramureşene, ţărani care se bucurau, în perioada feudală, de anumite privilegii. Potrivit unor cercetători, doar nemeşii aveau privilegiul de a-şi construi porţi înalte în faţa gospodăriilor [15]. Alţi cercetători spun că prin acest termen erau desemnaţi oamenii liberi, cu stare.

Motive şi simboluri pe porţile ţărăneşti

Valoarea artistică deosebită a porţilor este dată mai ales de motivele decorative care o împodobesc, vădind un dezvoltat simț pentru frumos al meșterilor. Acestea nu aveau însă un rol pur ornamental, purtând o complexitate de semnificații. După cum remarca Lucian Blaga, „ornamentica, acest fenomen specializat al artei populare, este tocmai depozitara tainelor colective ale fiecărei etnii”. Cele mai frecvente sunt simbolurile solare, precum rozetele, cercurile simple sau concentrice – cercurile concentrice reprezintă cele trei ipostaze ale soarelui, la răsărit, la amiază şi la apus –, vârtejul sau morişca, colacul, romburile (numite şi „roţi” în arta populară din Transilvania) şi alte motive precum „pomul vieţii” (brăduţul), crucea, funia împletită, spirala. Uneori apar şi motive din lumea animală, cum ar fi pasărea (porumbelul), şarpele, calul, colţii de lup (simboluri puternic apotropaice).

Simbolul predilect (prezent deseori în asociere cu motivul crucii) este, aşadar, soarele, alături de celelalte semne care se subsumează acestuia. Simbol al divinităţii dătătoare de viaţă, izvor al luminii şi căldurii, soarele este, în spiritualitatea populară, unul dintre cele mai importante simboluri sacre, influenţând viaţa şi activitatea din timpul zilei a omului, apare şi ca simbol al învierii și nemuririi. Motivul nu lipseşte aproape de pe nicio poartă, fiind ilustrat foarte frecvent, împreună cu celelalte reprezentări derivate din el, şi în arhitectura caselor şi pe obiectele de mobilier.

Cercul, legat, în mod evident, de cultul solar, este un simbol al perfecţiunii şi regenerării, al mişcării veşnice pe o traiectorie care nu are nici început, nici sfârşit [16]. Pus deseori în legătură cu soarele este motivul calului, des figurat, având importante calități apotropaice, fiind şi un simbol al măreţiei şi al frumuseţii desăvârşite; în viziunea populară, carul soarelui este tras de cai albi, care au sarcina de a „transporta” lumina pe întreaga suprafaţă a pământului. Asociat cursei cailor este şi motivul vârtelniţei cu patru braţe. Motivul cailor ca simbol solar este prezent şi în multe balade şi colinde.

Soarele apare uneori reprezentat cu chip omenesc, ceea ce înseamnă că îi erau atribuite însuşiri umane, având, desigur, şi rol apotropaic.

După cum am menționat, simbolurile solare se împletesc, de multe ori, cu motivul crucii, înscrisă în cercuri și în alte forme geometrice sau formată din noduri. De altfel, principalul semn creştin nu numai că este nelipsit din repertoriul de motive şi simboluri care împodobesc elemente din arhitectura casei și a porții, el marchează profund viaţa ţăranului, care se ghidează îndeosebi după datinile creştine.

Un loc aparte în ansamblul motivelor ornamentale de pe porți îl are rozeta, alt simbol solar, cea mai răspândită fiind rozeta cu șase petale înscrise în cerc, reprezentând perfecțiunea, fiind, în concepția veche populară, și purtătoarea unor puteri binefăcătoare.

Un motiv mereu întâlnit pe porţile ţărăneşti este și funia împletită sau răsucită, care ia diverse forme: cerc, triunghi, cruce, colac, noduri. Funia răsucită este un semn al infinitul, exprimă aspirația spre înalțimi, legătura dintre pământ şi cer. Ea degajă energii benefice. Conceptul de împletire are adânci semnificaţii spirituale, simbolizând împletirea unor forţe aducătoare de bine, care au şi un rol de apărare împotriva spiritelor rele. De asemenea, părul împletit este un semn al fecioriei, iar funia de fum simboliza, în concepţia populară, calea prin care sufletul ajunge la cer [17].

Pomul vieţii este un alt motiv principal şi foarte vechi, simbol al vitalităţii, al ascensiunii spre cer, al rodniciei continue şi al vieţii veşnice. Legate de acest simbol sunt bradul, ramura de brad, frunza şi vasul cu flori. Este înfățișat pe stâlpii porții ca un ax vertical (din funii) reprezentând trunchiul pomului, din care pornesc, în chip de ramuri, brațe ridicate sau înclinate. Simbolul mai este prezent stilizat în formă trifurcată, cu vârful sub formă de cruce. Motivul apare nu numai pe porţi, ci și pe pereţii caselor, pe stâlpii pridvoarelor, pe frontoane, pe grinzi, pe diverse vase şi obiecte de mobilier. Verde şi peren, bradul întruchipează idealul „tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte”. Este folosit în riturile de construcţie, fiind arborat pe coama casei nou construite; este numit şi „arborele nunţii”, pus la începutul unei noi vieţi de familie.

Dintre motivele avimorfe, cele mai frecvente sunt porumbelul, simbol al sufletului, al purității morale, al legăturii cu cerul, și cocoșul, simbol solar, care anunță, prin cântecul său, răsăritul soarelui și izgonește duhurile rele ale nopții. Cocoșului, vestitor al luminii care urmează nopții, îi sunt atribuite puternice virtuți protectoare, expus uneori și în vârful acoperișurilor caselor și ale bisericilor vechi.

Crucile şi boldurile, frecvente pe acoperişurile porţilor (prezente deseori şi pe coama caselor), au, de asemenea, o puternică funcţie protectoare. Boldurile, ca nişte săgeţi îndreptate spre cer, reprezintă verticalitatea, aspirația spre înălţimi, o „ancorare” a construcţiei în universul cosmic.

Stâlpii porţilor (precum şi cele de la prispele caselor, cei ai porților având însă, în general, dimensiuni mult mai mari) amintesc de vechile coloane, simbolizând verticalitatea, ascensiunea. Coloanele, asociate stâlpilor, fac legătura între pământ şi forţele benefice ale înălţimilor spre care urcă, făcând parte din simbolistica unui „axis mundi”, analizată pe larg de Mircea Eliade, reprezentând un centru al lumii, care comunică cu puterile divine. De fapt, sensurile tuturor simbolurilor analizate converg către ideea că, pentru ţăran, casa, loc sacru, se află „în centrul lumii”, într-un spaţiu care transcende planul fizic şi se situează sub „zarişte cosmică”, intrând în legătură cu veşnicia. Lucian Blaga spune foarte sugestiv că „geografia în care îşi fixează săteanul locuinţa este o geografie mitologică. Viaţa satului, în întregimea ei, are un sens cosmic, totalitar”. Aşadar, satul „nu este situat într-o geografie pur materială şi în reţeaua determinantelor mecanice ale spaţiului, ca oraşul; pentru propria sa conştiinţă, satul este situat în centrul lumii şi se prelungeşte în mit” [18].

Irina Bazon, Tezaur Românesc

Autor fotografie: Adrian Petrisor
http://adypetrisor.blogspot.ro/2011/05/manastirea-barsana-maramures

Note:
[1] Ernest Bernea, Maramureșul, Țară Românească, Editura Predania, 2012, p. 35 .
[2] Aurel Bodiu, Ornamentica mobilierului ţărănesc românesc din Transilvania, Consiliul Județean Cluj, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale, Cluj-Napoca, 2006, p. 14.
[3] Ibidem.
[4] Henri H. Stahl, Civilizația vechilor sate românești, Editura Științifică, București, 1968, p. 46.
[5] Valer Butură, Etnografia poporului român: cultura materială, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1978, p. 77.
[6] Paul Petrescu, Arhitectura, în vol. Arta populară românească, București, 1969, p. 98, apud V. Butură, op. cit., p. 77.
[7] Paul Petrescu, Imaginea omului în arta populară românească, Bucureşti, Editura Meridiane, 1969, p. 11.
[8] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, Editura Vremea, București, 2006, p. 145.
[9] Mihai Camilar, Maria Camilar, Simboluri sacre în universul casei tradiţionale din Bucovina, http://ianus.inoe.ro/M%20Camilar.htm.
[10] Ernest Bernea, Civilizația română sătească, p. 147.
[11] Francisc Nistor, Poarta maramureșeană, Editura Sport-Turism, București, 1977.
[12] Mihai Camilar, Maria Camilar, lucr. cit.
[13] Mircea Eliade, Mitul eternei reîntoarceri, arhetipuri si repetare, trad. Maria Ivanescu și Cezar Ivanescu, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999.
[14] Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, Bucureşti, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, 1943, p. 373.
[15] Francisc Nistor, op. cit.
[16] Aurel Bodiu, Cercul, op. cit., pp. 59-62.
[17] Ibidem, p. 80.
[18] Lucian Blaga, Elogiu satului romanesc, iunie 1937, discurs de recepţie rostit cu prilejul primirii în Academia Română.